Bătea vântul sau nu prin frigidere şi cămări, n-avea a face, căci oaspeţii ce treceau pragul înghesuitelor apartamente de la bloc se aşteptau la o trataţie. Cei mai trecuţi prin viaţă obişnuiau să spună că, indiferent de cât de pricopsit era cineva, pe masă tot se aşezau cele mai bune bucate. Chit că răbdai după aceea de foame.
În special în localităţile mici din provincie, regula aceasta era de-a dreptul lege. Iar pregătirile pentru oaspeţii ce puteau sosi pe nepusă masă nu se terminau niciodată. Carnea, cumpărată de la o "cunoştinţă" amabilă de la Alimentara, era depozitată în congelatoare, aproape de dimensiunea unor frigidere, ce tronau, în lipsă de spaţiu, nu în bucătării, ci de-a dreptul în sufragerie, pe hol, pe balcon sau, mai rar, în dormitor. Obţinerea congelatoarelor era un proces lung şi bine elaborat. Mai întâi te înscriai pe liste, la "responsabilul cu lista" (un cetăţean vigilent care avea grijă ca nimeni să nu încalce dreptul celuilalt la achiziţionarea unui congelator decent), apoi soseai cu noaptea în cap la ieşirea din spate a magazinului şi aşteptai să vezi dacă a sosit ziua în care căminul tău se va îmbogăţi cu una bucată congelator zgomotos şi avid de energie electrică (pe atunci nu prea avea nimeni remuşcări). Dacă nu, speranţele se raportau pentru săptămâna viitoare. Oricum, înaintaseşi câteva poziţii pe listă. Când, în sfârşit, înhăţai congelatorul, erai în al nouălea cer. Ce mai conta că avea o zgârietură în lateral sau că raftul se bloca frecvent. Era pregătit să-l îndopi cu tot ceea ce îţi lipsea mai mult: carnea.
Odată rezolvată această problemă, urma asigurarea proviziilor din cămară. Adică un sac sau doi de cartofi, unul de ceapă, legume în funcţie de sezon şi, obligatoriu, pentru gospodarii pricepuţi, o damigeană mare, de sticlă, înfăşurată în rafie sau într-o împletitură de nuiele, plină cu... viş