Cât poţi continua să vorbeşti despre cum nu eşti lăsat să vorbeşti înainte să îţi dai seama că eşti ridicol?

Atunci când ore după ore după ore vin diverşi oameni la televizor şi strigă cu indignare - fără îndoială, genuină - că Băsescu încalcă libertatea de expresie şi că vrea să ucidă presa cu glonţul de argint al siguranţei naţionale ceva nu este în regulă în toată povestea.

Filozofii îi spun „propoziţie auto-referenţială" sau mai simplu paradox. Şi dintre toate paradoxurile cel mai cunoscut este cel al mincinosului... „Cum poţi să te exprimi liber în presă că nu eşti lăsat să te exprimi liber în presă" este un paradox al presei noastre libere asupra căruia logicienii desăvârşiţi care în timpul liber se ocupă cu jurnalismul vor chibzui desigur îndelung şi pe care suntem încredinţaţi că îl vor rezolva fără cusur. Bunăoară o cale ar fi să sugerăm că nu este vorba despre ce se întâmplă în realitate, ci că este o chestie de principiu. Aşa cum nimeni nu crede că în realitate Ahile nu poate ajunge din urmă broasca ţestoasă, tot aşa nimeni nu poate să creadă că batalioanele înarmate ale lui Băsescu vor da buzna în studiourile Realităţii sau Antenei 3 să bage pumnul în gură domnilor care se exprimă liber acolo, dar acest lucru este irelevant. Aşa e! Se zice că o dată, când unul din discipolii lui Zenon expunea în Agora celebrele argumente ale maestrului împotriva mişcării, unul din discipolii lui Diogene a început să se plimbe ostentativ prin faţa oratorului ca să îi demonstreze că mişcarea este totuşi posibilă. Diogene, care era şi el în audienţă, s-a ridicat fără o vorbă a pus mâna pe o bâtă şi l-a smintit pe propriul discipol în bătaie până la lăsat nemişcat. Morala? Nu combaţi un argument teoretic cu unul practic. De-aici, cică s-ar trage expresia „argumentul bâtei". Cum ar veni, nu se face, mă-nţelegi, să indici că nimeni nu îngrădeşte „de fapt" libe