Am asistat la cel de al şaselea spectacol (18 aprilie) din seria de opt cuDon Giovanni de Mozart, cea mai recentă premieră de la Teatro Real din Madrid. Este, din nou, o coproducţie – formulă obişnuită de mulţi ani în viaţa muzicală apuseană, în care mai multe teatre îşi unesc forţele financiare, împart costurile şi au, astfel, mult mai des producţii noi pe afişe decît dacă ar fi singurii producători – în care au fost implicaţi Festivalul Aix-en-Provence, Teatrul Balşoi din Moscova, Compania Canadiană de Operă din Toronto şi teatrul madrilen. În urmă cu doi ani, am văzut la Teatro Real un splendid Idomeneo de Mozart, astfel încît era normal să am şi de la acest Don Giovanni aşteptări la fel de mari. Din păcate, decepţia a fost profundă şi pot spune că niciodată, niciunde în lume, nu am mai văzut un spectacol atît de prost. Aprecierea vizează, în egală măsură, atît versiunea regizorală, cît şi pe cea muzicală.
Numele regizorului rus Dmitri Cerniakov este astăzi bine cunoscut în viaţa internaţională a teatrului liric, şi asta mai ales în urma unor viziuni şocante aplicate unor partituri clasice. A lucrat la Scala din Milano, la Metropolitan Opera House din New York, unde este aşteptat în stagiunea 2013-2014 să realizeze un Cneaz Igor, la Opera Bavareză din München. Regizorul îşi concepe, de obicei, chiar el şi decorurile. AcestDon Giovanni a fost reinterpretat în cheie proprie şi adus în lumea businessului contemporan. Cortina se ridică înainte de începerea uverturii, descoperind o somptuoasă bibliotecă în care Comandorul, un fel de capo dei tutti capi, îşi primeşte familia cu ocazia unui eveniment festiv ce implică multe buchete de flori. Oaspeţii sînt Donna Anna, fiica Comandorului, împreună cu noul ei logodnic, Don Ottavio, Donna Elvira, verişoara Donnei Anna, împreună cu soţul ei, Don Giovanni – un om de afaceri scăpătat, trecut deja de 40 de ani,
