„Manual de pictură şi caligrafie“ este romanul de debut al lui José Saramago, publicat în 1977, pe când autorul avea 55 de ani. Romanul e un eseu ficţionalizat sub forma unor autobiografii alternative care pune problemele reprezentării artei şi accesului la cunoaştere.

Pictorul H. are revelaţia că portretul ar trebui să fie consubstanţial modelului:

„Dacă un individ căruia i se face portretul ar putea, ar şti sau ar vrea să analizeze vâscozitatea păstoasă, informă, a gândurilor şi emoţiilor care-l populează şi, după ce ar analiza, ar găsi cuvintele fireşti care ar face lichide şi clare aceste gânduri şi acţiuni, am afla că, pentru el, acel portret al său e ca şi cum ar fi existat dintotdeauna, un alt el mai fidel decât el, cel de ieri, pentru că acesta nu mai e vizibil, spre deosebire de portret. De aceea nu rareori modelul este preocupat să semene cu portretul, dacă acesta l-a fixat într-un moment în care fiinţa umană e lăudată şi acceptată.

Pictorul trăieşte ca să surprindă acel moment, modelul trăieşte pentru clipa care va fi pilonul personal şi unic al celor două ramuri ale unei eternităţi pe care o străbate la infinit şi pe care, uneori, nebunia umană crede că o poate însemna cu un nod foarte micuţ, e excrescenţă capabilă să zgârie acel deget uriaş cu care timpul şterge toate urmele. Repet că cele mai bune portrete ne dau impresia că au existat dintotdeauna, chiar dacă bunul-simţ îmi spune, aşa cum spune acum, că «Omul cu ochii cenuşii» (Tiziano) e inseparabil de acel Tiziano care l-a pictat într-un moment al vieţii sale personale.

Pentru că, dacă în această clipă în care ne aflăm, ceva face parte din eternitate, acela nu e pictorul, ci tabloul. Prost îi pică însă pictorului, sau, ca să fim mai riguroşi, mai prost îi pică pictorului dacă, atunci când trebuie să picteze un tablou, descoperă că tot ce a pus pe pânză e culoare anarhică