„Vă spun că era un şofer foarte bun, nu bun, foarte bun!”
Asta a declarat prietenul şoferului de pe autocarul morţii. Dacă e vorba de agentul de Poliţie Ciobanu, care şofa în timpul liber, am avea toate motivele să credem că aşa e: avea carnet din 1989, pentru toate tipurile de autovehicule, şi conducea autospeciale de serviciu ale Poliţiei. Un om al legii, cu experienţă şi presupus a fi foarte bine antrenat, având în vedere verificările la care sunt supuşi periodic angajaţii MAI.
Şi atunci, cum au ajuns atâţia români să plece cu autocarul în excursie şi să se întoarcă în ţară unii în coşciuge, alţii în comă?
Cred că tragicul stă aici într-o definiţie. Ce înseamnă în Ţara Românească „şofer foarte bun”?
Logic ar fi ca expresia să definească un şofer care, fiind un foarte bun cunoscător al tehnicii condusului şi dinamicii autovehiculelor, având reflexe şi vedere foarte bune, conduce prudent, prevăzător, respectând legile circulaţiei atât în litera, cât şi în spiritul lor.
În realitate însă, pentru mult prea mulţi, excelenţa în şoferie presupune să „ştie să ţină covrigul în mână”. Adică „se bagă”, merge „tare”, are „vână”. Forţează intersecţiile pe galben şi ciupeşte roşul, depăşeşte în forţă, la fir de păr, puţin îi pasă de carosabilul umed sau vizibilitatea redusă, ia curbele la limita scrâşnetului de roţi. Nu suportă să meargă câtuşi de puţin în spatele unui „fraier”.
Faptul că ani de zile nu păţeşte nimic, e atestatul lui de mahăr, ba chiar de şumahăr al volanului.
Şi n-am spus nimic despre aspectul că bunul şofer ţinea în mâini nu covrigul autoturismului personal, ci al unui autocar plin cu oameni, ceea ce ridică totul la puterea n.
Când traversezi un tunel într-o zi ploioasă, parcurgi o porţiune de drum uscat, după care ieşi brusc pe carosabilul umed, cu risc de derapaj. Tot la ieşirea din tunel, schimbarea abr
