O foarte bună prietenă de-a părinţilor mei pleca definitiv în străinătate, cu familie cu tot. Ea ne-a lăsat nouă casa, sperînd să ne descurcăm cu ea: adică să găsim o pilă prin care să obţinem repartiţie pe casa respectivă. Pînă una-alta eram liberi să ne mutăm în ea, ilicit, pînă se afla că prietena noastră a rămas în străinătate. Aşa că ne-am mutat: era o casă veche, undeva pe Masaryk, cu mobilă stil, cu clasă - aş putea spune acum, detaşat. Atunci însă nu vedeam deloc lucrurile aşa: casa, tocmai datorită vechimii ei şi faptului că ştiam că aparţinuse altcuiva, mi se părea îngrozitoare. Nu apreciam, aşa cum mama mea o făcea, nici patul stil, nici oglinda cu basoreliefuri, nici biblioteca masivă, dar sobră. Uram doar faptul că fusesem scoasă din vizuina mea afectivă, în care îmi găseam locul. Noua casă nu avea nici o legătură cu vechile mitologii, deci nu mă reprezenta. Din fericire pentru mine şi din nefericire pentru părinţii mei, într-o zi, cînd m-am întors de la şcoală, am găsit sigiliul pus pe uşă: autorităţile aflaseră despre casă şi o luase cineva cu mai multe pile decît noi. Ne-am întors în Şoseaua Giurgiului, dar nu pentru mult timp. Părinţii mei deja voiau altceva. Aşa că, nu după mult timp, am obţinut un apartament în Piaţa Lahovary, la parterul unui bloc plin de granguri (pentru respectiva epocă). Singura problemă a fost că am găsit apartamentul inundat. Totuşi, casa din Lahovary s-a transformat, în timp, în bîrlog afectiv. Acolo, camera de copil, tapetată cu jucării, s-a preschimbat în încăperea clasică a fiecărui adolescent, cu afişul cu Beatles pe perete, cu casetofonul de rigoare (avînd în dotare Beatles, Queen, Police, Pink Floyd), cu biroul nelipsit atît pentru lecţii, cît şi pentru notarea gîndurilor în jurnal; şi, în sfîrşit, cu patul, gen canapea, de astă dată mai mic, bun pentru împărtăşit secrete cu prietenele şi pentru primele flirturi cu băi