- despre relaţia România-Ucraina în context regional -

Eu am mai multe avantaje: în primul rînd că nu sînt nici din Ucraina, nici din România şi, în acest sens, sper să vin cu o perspectivă ceva mai detaşată faţă de problemele cu care s-au ciocnit aceste două state foarte importante din punct de vedere regional; al doilea avantaj este că vorbesc româna şi, dacă mai reuşim să organizăm vreo cinci forumuri de acest fel, sper să învăţ şi ucraineana. Mă voi referi la cîteva elemente atît din politica externă a Ucrainei şi la relaţiile actuale dintre Uniunea Europeană şi Ucraina, precum şi la problemele dintre România şi Ucraina – aşa cum le văd eu. S-au spus deja atîtea lucruri pozitive, încît cred că următoarea mea contribuţie va fi să mai agit puţin spiritele.

Relaţiile Uniunea Europeană-Ucraina trec acum printr-o criză foarte serioasă. Probabil este cea mai serioasă criză de politică externă pentru Ucraina, de la independenţă încoace. În fond, modelul de politică externă al Ucrainei, în ultimii douăzeci ani, a fost bazat pe aşa-numita politică de orientare pe mai multe direcţii – sau o politică multivectorială. Atît în Europa Centrală, cît şi în România, acest tip de politică nu prea a fost înţeles, pentru că întotdeauna speranţa faţă de state precum Ucraina sau Republica Moldova a fost că ar putea imita şi urma modelul statelor baltice, sau chiar al României, prin aderarea la NATO, apoi la Uniunea Europeană. Ucraina însă are un statut mai special – atît constrîngerile externe, cît şi cele interne au fost mult mai mari decît în cazul Europei Centrale. Şi, într-un anumit sens, această politică multivectorială a fost practic de neevitat pentru Ucraina. Există însă mai multe modalităţi de a implementa şi de a gestiona o astfel de multivectorialitate. În fond, logica multivectorialităţii este exprimată şi printr-un proverb pe care îl cunoaşteţi cu toţii: „v