Orice obiect care are de-a face cu porcul mă umple de fericire. De fapt, nu e vorba numai de obiecte: mărturisesc că îmi place şi să grohăi din cînd în cînd; mai mult, am un prieten care mi-a devenit mult mai simpatic de cînd am constatat că, atunci cînd rîde cu poftă, emite nişte sunete care aduc cu nişte grohăieli înfundate, ca şi cum un godac s-ar hlizi cînd nu e cazul şi maică-sa îi transmite să se abţină. Cînd văd un rît desenat sau tirbuşonul cozii de purcel, îmi pierd minţile de entuziasm. Sînt fan porc pînă la moarte. Pe scurt, am un fetiş.

Ca orice fetiş, a fost cultivat cu cvasireligiozitate: porci din toată lumea se lăfăie în casa mea, în toate ipostazele. Cabinetul de curiozităţi la care lucrez de ani de zile începe să frizeze muzeul. Colecţia mea porcină are un aer totemic: în biblioteca din sufragerie, am o zonă sacră unde am plasat cărţile de şi despre Bourdieu. Acolo se odihnesc, pe nişte adevărate jilţuri, trei godaci de sticlă: Gustav, cel mai mare, a fost urcat pe un tron regal miniatural, dar tapiţat. L-am primit din Grecia şi a rămas Gustav, pentru că e un nume grozav pentru un porc şi, în plus, sticla are în interior nişte pete de culoare à la Klimt. Lîngă el şade Bohumil, mai mic decît o boabă de fasole (are sub 1 cm), dintr-o sticlă culoarea gălbenuşului, dar cu rît, ochi, codiţă şi tot ce-i trebuie. I-am făcut, din traforaj, un scaun de un azuriu intens. I se mai zice şi Boh, e preferatul meu şi l-am luat din Praga, se înţelege. În stînga lui e Toto – verde, gras şi tîmp, cu o ureche ciobită, cocoţat pe un scaun portocaliu. Nu ţin prea mult la el, fiindcă l-am luat din Veneţia, în timp ce mă despărţeam melodramatic de un tip cu care credeam că o să mă căsătoresc. Tot prin zonă mai bîntuie, lucraţi foarte naturalist, dintr-un fel de cauciuc rozaliu, o scroafă cu un godac (de la acelaşi tip), plus o domnişoară din lavă, primită de la