A nins si, in orasul ce promite sa inghita tot, zapada e neagra... Intr-o tardiva terapie a destinelor, cerurile slobozesc funigei apocaliptici, resturi din scrumul timpului omorat, invitatie la rascumparare, la meditatie, la nasterea clipei din nou. Ne-am obisnuit sa ninga peste noi, cu fiecare iarna, fara urmari. Ne-am invatat sa sfidam sansa noilor inceputuri, sfidam zapezile albe cum mai tarziu mugurii verzi, valurile albastre, frunzele rosii. Nimic nu ne mai atinge, nimic nu ne mai poate rani. Carcase ambulante, monstri pe cataligele orgoliului, dar pe dinauntru liliputani sub biciul nimicniciei, ne descotorosim de amintiri, nu mai visam, nu mai asamblam franturi de lume in dorinta si gand. Nu ne mai vrajeste nimic, totul ne e opac, ne e strain, ne e indiferent. Au disparut oamenii de zapada, le luam locul din cand in cand, priceputi cum suntem sa ne croim simulacre din noi insine, dar capetele noastre sunt mai caraghioase decat bulgarii colturosi cu palariile lor de oale gaurite, ochii nostri au mai putina stralucire decat carbunii lor stramb decupati, mainile noastre sunt mai intepenite decat maturile lor chele. La adapost de "tulburarea apelor", traim totul in registrul "caldicel", tolerabil si fara consecinte, fara memorie si fara proiectie in viitor. Trecut-au ani...degeaba, si-or mai trece tot la fel, cu putina anestezie. Dam iama in mall-uri, doar-doar ne-om simti mai putin stingheri ghicind alienarea si-n spaimele altora, mai bine sau mai prost compensate. Ne zgaim la sclipici, silicoane, bastoane si galoane, dupa constrangeri de gen, sau poate de specie, caci totul e neclar, amestecat, si ce bine ca e asa, nu? Vine si pentru Fiii Risipitori o clipa de Gratie: Anul Nou. Cand "se deschid Cerurile". Cand totul redevine posibil. Cand putem iesi de sub imperiul falsei necesitati si putem alege sa ne deschidem celor ce se fac de la sine. Alegerea e intre haul