Dezvoltarea urbană a Sibiului, un fenomen spectaculos pentru ultimii 10 ani, este rezultatul unui amestec de istorie, noroc şi administraţie pragmatică. Întrebarea este în ce măsură acest amestec specific poate constitui un model.

Sunt puţine oraşe din România care pot beneficia de această combinaţie eficientă. Norocul a însemnat pentru Sibiu păstrarea moştenirii medievale. Administraţia, condusă de primarul Klaus Johannis, a ştiut că punerea în valoare a patrimoniului este un pas esenţial, dar nu suficient pentru dezvoltarea locală. Strategia de urbanism a oraşului spune explicit că obiectivul strategic fundamental constă în împlinirea aspiraţiilor Sibiului de a-şi păstra identitatea medievală şi, în acelaşi timp, de a fi susţinut de o economie competitivă, dinamică şi novativă, cu un mediu de viaţă de calitate, având la bază principiile dezvoltării durabile şi înscris în circuitele de valori europene. De altfel, încercarea eficientă de punere în valoare a moştenirii istorice (şi de fructificarea turistică a ei) a fost precedată de insistenţa pentru crearea unor parcuri industriale la extremităţile oraşului, care au reabilitat structura industrială care caracteriza oraşul. Sibiu nu a fost, evident, un oraş turistic sau universitar până în anii aceştia. A fost un oraş comercial şi mai ales meşteşugăresc şi apoi industrial diversificat. Comunismul a păstrat (din nou, mai mult o chestiune de noroc) structura diversificată a industriei locale, aşa că oraşul nu a fost dependent de una-două unităţi industriale cum s-a întâmplat cu fratele siamez, Braşovul. Reluarea unui flux investiţional pentru Sibiu deja din jurul anului 2004 este principala cale de dezvoltare urbană a oraşului, prin investiţii greenfield, şi nu doar privatizări de mai mult sau mai puţin succes (60% dintre companiile nou înfiinţate provin din Germania şi Austria). La începutul anilor 2000 şoma