Sportivi, muzicieni, artişti plastici, oameni de teatru sau lucrând în cinematografie, savanţi, realizatori de show-uri, politicieni, afacerişti... Unii dintre ei au o notorietate imensă. Însă celor care nu-şi gestionează bine succesul li se poate întâmpla să se creadă mai presus decât toţi şi să-şi închipuie că le este permis orice, fără să dea nimănui socoteală.

În romanul său "Moarte în La Fenice", Donna Leon se apleacă asupra unui astfel de caz. Helmut Wellauer este un dirijor faimos. La 74 de ani e bogat, invitat să conducă orchestre vestite, publicul îl adoră şi ziariştii îl ridică în slăvi. Mai mult, are o soţie cu 37 de ani mai tânără. Şi totuşi, muzicianul de talie internaţională este descoperit mort în cabina sa, în pauza unui spectacol cu "Traviata". Cauza morţii? Cianură.

A fost otrăvit? În mediile artistice, rivalitatea poate să conducă, uneori, la acte abominabile. S-a sinucis? Maestrul avea unele probleme de sănătate. Guido Brunetti, comisar la poliţia municipală, trebuie să rezolve această enigmă. La început, pune întrebări celor care se aflau în seara respectivă în incinta Operei La Fenice: spectatorilor, soliştilor, membrilor din cor şi din orchestră, regizorului, corpului tehnic. El demarează o anchetă de proporţii. Treptat-treptat, ea se extinde şi asupra apropriaţilor celui dispărut - soţia, câţiva prieteni, iubite de odinioară, doctori care l-au îngrijit, jurnalişti care l-au cunoscut. Investigaţia e dificilă din pricina ifoselor de care dau dovadă unele vedete chestionate. Dar, din aproape în aproape, se conturează portretul unui om contradictoriu, impecabil în profesia sa, însă cu un caracter imposibil. Doar în aparenţă este un apărător intransigent al moralei publice. Chiar şi faptul că a dirijat concerte pentru Fuhrer şi Mussolini e mai puţin odios decât alte acţiuni ale sale. Cu o răbdare ieşită din comun, comisa