La începutul anilor ’50, pe vremea când nu eram încă născut (aşa că povestea am aflat-o ulterior), părinţii mei făcuseră rost de un radio nemţesc, foarte bun, care funcţionează şi astăzi, cu antenă de cameră.

Locuiau la ţară într-o casă bătrânească împreună cu părinţii tatălui meu şi cu bunica lui, străbunica mea. Străbunica, de peste optzeci de ani, bolea la pat şi nu mai vedea aproape deloc, deşi în rest, cum mi s-a spus, era lucidă. Auzind ea zilnic de la radio atâtea voci necunoscute în casă, alături de vocile pe care le cunoştea, l-a chemat la un moment dat pe tatăl meu, nepotul ei, lângă pat şi l-a întrebat în şoaptă: „Măi Gheoghică, da’ pe oamenii ăştia unde-i culcaţi?”

Taică-meu şi-a dat seama despre ce-i vorba şi i-a răspuns: „Ei, maică, doară avem unde! În şură, în podu’ şurii, în fân…” „Aşe da – s-a liniştit străbunica. Să nu-i lăsaţi în drum, că par oameni descuiaţi la cap!” După încă vreo două zile, cu acel du-te vino de voci răsunând în odaie, şi-a chemat din nou nepotul: „Da’ aveţi ce le da de mâncare?”

„Avem, maică, nu-ţi face griji!” „Vezi că-n podu’ şurii – i-a şoptit bătrâna – şi-n pivniţă…” şi i-a indicat ce afumături se mai află pe-acolo, să nu rămână oamenii nemâncaţi.

Mă gândesc că bine că străbunica n-a mai apucat unele programele radio şi talk-show-urile de astăzi. La ce prostii se aud acolo, nu numai că nu le-ar mai fi dat nimic de mâncare, dar i-ar fi dat pe toţi afară.

La începutul anilor ’50, pe vremea când nu eram încă născut (aşa că povestea am aflat-o ulterior), părinţii mei făcuseră rost de un radio nemţesc, foarte bun, care funcţionează şi astăzi, cu antenă de cameră.

Locuiau la ţară într-o casă bătrânească împreună cu părinţii tatălui meu şi cu bunica lui, străbunica mea. Străbunica, de peste optzeci de ani, bolea la pat şi nu mai vedea aproape deloc, deşi în rest, cum mi s-a spus, era lucidă