Marile scandaluri iscă și mici tornade adiacente, așezând neașteptate semne de întrebare asupra unor realități deplin înrădăcinate în cotidian, crezute imuabile și de necontestat – cum ar fi, de pildă, veniturile notarilor. „Da, domnule, un român poate plăti o rată de 5.800 de euro pe lună… dacă-i notar. Altfel…” Și de ce, mă rog, ar trebui să ni se pară firesc faptul că notarul cel mai amărât poate câștiga într-o lună cât 35 de chirurgi, ori 25 de mineri, ori 60 de profesori? Prestează, oare, o muncă mai grea decât minerul, mai plină de responsabilități decât a chirurgului, cu mai mare încărcătură intelectuală și mai rodnică pentru nație decât a profesorului? Înțeleg, statul se poate considera îndreptățit să perceapă taxe notariale în funcție de valoarea tranzacției, cu atât mai mari cu cât suma totală negociată este mai puhavă și mai rotunjită. Dar notarul nu pune aceeași ștampilă și pe actele unei tranzacții de zece lei, și pe una de zece milioane? De ce să încaseze proporțional? Și cât de morală este exclusivitatea acordată preferențial de bănci unor notari? Până nu de mult, orice legalizare a unei tranzacții intermediată de BRD era, obligatoriu, legalizată prin biroul notarial al Ioanei Băsescu. Gazetele scriu că, numai prin legalizarea contractelor din programul „Prima Casă”, I.B. încasa între 1.000 și 1.500 de euro de fiecare! Ștampila să trăiască, dar și exclusivitatea cu cântec! Și iarăși întreb: de ce? Când notarul era funcționar de stat, avea un salariu cât orișicare amploaiat al primăriei. Acum, sunt de zece ori mai mulți, prestează aceeași muncă și câștigă incredibil față de stare materială a funcționărimii române. Posibila explicație „așa-i în Uniunea Europeană” va ține doar când o să avem barem salariul minim din UE. Deocamdată, privilegiile notarilor mi se par o bizară, imorală și imposibil de explicat „săritură din cadru”. Oare de ce nu pune nim