- Trebuie să vă povestesc şi reversul medaliei la ceea ce aţi scris rîndul trecut în Dilema - îmi zice o bună prietenă, întoarsă în ţară din capitala europeană a Bruxelles-ului, pentru a se bucura şi ea de sărbătorile de Paşte. À propos de "prezumţia de vinovăţie a ateismului", ceea ce am resimţit eu zilele astea - şi de fapt nu numai acum - este mai degrabă o prezumţie inversă, de "vinovăţie a credinţei", ca să spun aşa, mai ales dacă vii din ştiinţele sociale. - Adică? - mă nedumiresc eu. - Păi uite, de pildă, acum, cu apropierea Paştelui, m-a apucat un dor de casă nebun. Îmi aduceam aminte de toate cele cîte se fac la noi în aceste zile şi le povesteam cu nostalgie dar şi fericită că anul acesta o să am şi eu parte de ele. Deci eşti credincioasă! - au conchis atunci nişte colegi, devenind circumspecţi şi curioşi în acelaşi timp. Ei, nici chiar aşa! Nu ştiu, dar nu m-am identificat niciodată cu o creştină, o ortodoxă. Dar pe de altă parte, cum să nu sărbătoreşti Paştele aşa cum se cuvine? Pentru ei, nu, dacă aprinzi o lumînare la biserică de Paşti înseamnă că eşti creştin, iar dacă nu eşti, nu te duci la biserică - sau te duci numai aşa, ca un soi de exotism intelectual. Uite Steph, de pildă, va fi naşă de botez. Eu, cînd am auzit, am fost foarte excitată, m-am bucurat pentru ea.

Pe urmă am înţeles că, fiind atee ("bineînţeles"!), asta înseamnă că se vor duce la primărie şi vor semna o hîrtie. Şi cu asta, basta! Vă daţi seama, săracu' copil, cum să rămînă nebotezat? Catolic, ortodox, musulman, nu ştiu, în legea lui, dar să intre şi el în rîndul lumii! Nu cred că a înţeles frustrarea mea... Ne amuzăm în continuare de ei şi de noi şi mai păcătuim cu un pahar de vin roşu. Dincolo de glumă, există însă şi o "morală", cred, în toate aceste povestiri. Ea se cheamă ortopraxie. Mai degrabă decît ortodoxie, Paştele nostru este, pentru o bună parte cel puţin, or