Nu ştiu de ce, dar în ultimul timp, la sfîrşitul fiecărui an îmi spun „ce greu a fost...” şi sper în unul nou, mai tandru. Un sentiment recent. Apăsător, însă.
Îmi doresc mereu să mă contaminez de la cîţiva prieteni ceva mai optimişti. Entuziasmul schimbării nu ţine mult. În jur, multă agresivitate şi foarte puţină generozitate. Raportul este dezarmant. Salvarea este pe cont propriu. Dacă mă aşez la taifas cu lunile din urmă, însă, culorile se luminează, imaginile se îmblînzesc, ca liniile dealurilor de la Sibiel. Îmi dau seama, încetîncet, că miracolul e în preajma mea! Aşteaptă să-l simt, să-l observ, să-l primesc. Voalurile zilelor şi nopţilor se aştern unele peste altele şi, uneori, îmi zăresc doar cearcănele. Dacă mă apuc să dau jos păianjenii, de prin toate cotloanele, văd linii şi contururi frumoase, văd bogăţia din sufletul meu, minunile care se strîng, poate prea tăcut, poate prea sfios.
Într-o seară, nu de mult, la Ateneu, deşi bolnavă şi ameţită de pastile şi suferinţă, am văzut lumina simplă şi adevărată care poate să-ţi aducă, în cîteva ceasuri, cît nu primeşti în ani. Jordi Savall este un muzician şi un artist desăvîrşit, rar. Caută reflexe din alte timpuri, ascunse de oboseala şi ignoranţa noastră. Unul dintre proiectele sale fabuloase este „Dimitrie Cantemir. Cartea ştiinţei muzicii şi tradiţiile muzicale sefarde şi armene”. Împreună cu „Hesperion XXI”, ansamblul său, şi cu muzicieni invitaţi din Turcia, Jordi Savall m-a plimbat prin lumi necunoscute, nebănuite, m-a ajutat să aud lamentaţiile şi şoaptele rugăciunilor, neliniştea Bosforului, amestecul unor inflexiuni ciudate – turceşti, greceşti, armene, evreieşti – cîntate pe instrumente sosite dintr-o poveste a Şeherezadei. Erudiţia şi filosofia unor culturi ce au convieţuit, sofisticat sau nu, strecurate în minte simplu, foarte simplu, de energia unor artişti care şi-au contop