Pe Valeriu Gherghel l-am cunoscut la inceputul anilor 90, pe vremea cand, student la universitatea ieseana, visam sa scot o gazeta care sa-mi aduca celebritatea (imi doream, de fapt, sa castig admiratia fetelor). Omul devenise deja un personaj de legenda.
Pe seama lui circulau tot felul de povesti, menite sa-ti starneasca si mai abitir curiozitatea. Aflasem ca fusese discipolul cel mai inteligent al lui Constantin Noica, filosoful selectandu-l de la bun inceput printre cei unsprezece „jucatori" de elita ai tarii. Din motive obscure, invatacelul preferase sa ramana totusi la Iasi. Aici, pe malul Bahluiului (spre dezamagirea magistrului nevoit sa constate, vai!, alta „dezertare"), Gherghel a creat mai apoi o faimoasa scoala de jurnalism in jurul Opiniei studentesti, gazeta unde publicau, in plina noapte totalitara, un N. Steinhardt sau un Andrei Plesu, ca sa nu mai vorbim de vedetele locului, de la Dan Petrescu si Luca Pitu, la Emil Brumaru si Liviu Antonesei.
Auzisem, de asemenea, pe multi meseriasi ai condeiului (printre care O. Nimigean nu va fi fost chiar cel mai neinsemnat) evocand frumoasele vremi cand Valeriu Gherghel le-a dezvaluit tainele artei de a scrie fara cusur. Luand in calcul toate aceste marturisiri pline de admiratie, confirmate de prietenia cu „magistrul" Ursachi, vestit prin exigenta fata de semenii sai, sau de pasnica intelegere cu „sucitul" Emil Brumaru, mi se parea inca si mai stranie absenta publica a personajului din viata trepidanta a urbei. In plus, fapt si mai curios, Valeriu Gherghel nu publicase inca nici un volum, dovedind o intelepciune ce depasea limitele intelegerii mele de june ambitios si dornic de afirmare.
Dar nu m-am dat batut. Tot intreband in dreapta si-n stanga, am aflat ca-mi pot vedea idolul in carne si oase la seminariile de filosofie medievala. Zis si facut. Intr-o buna zi, impreuna cu un gr
