Din diferite motive n-am putut răspunde la întrebarea pe care România literară a adresat-o colaboratorilor ei în luna ianuarie. Întâmplarea a făcut să-mi amintesc de poezia lui Grigore Alexandrescu Anul 1840. Recitind-o, mi-am spus că eventualul meu răspuns nu e cine ştie ce diferit de acela al poetului, chiar dacă acesta se referă la un alt an şi din alt secol, de care ne despart treizeci şi patru de luştri. (Cine a citit finalul biografiei pe care G.Călinescu a consacrat-o lui Eminescu ştie că un lustru este egal cu cinci ani). Iat-o:

Anul 1840

Să stăpânim durerea care pe om supune;

Să aşteptăm în pace al soartei ajutor;

Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune

Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?

Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii

Se va arăta vesel pe orizont senin;

Binele ades vine pe urmele mâhnirii,

Şi o zâmbire dulce după-un amar suspin.

Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,

Aşa zicea odată copilăria mea;

Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte;

Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia.

Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,

Zile ce-n veşnicie şi-iau repedele zbor;

Puţine suvenire din ele am plăcute:

A fost numai-n durere varietatea lor!

Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulţumire!

Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!

Şi eu sunt mică parte din trista omenire,

Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!

Când se născu copilul ce s-aştepta să vie,

Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut,

Un bătrân îl luă în braţe, strigând cu bucurie:

„Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut.”

Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite

Câte într-al tău nume ne sunt făgăduite.

O, an prezis atâta, măreţ reformator!

Începi, prefă, răst