Nu ştiu cîţi dintre noi îşi mai aduc aminte exasperarea cu care, la începutul anilor ’90, după patruzeci şi cinci de ani de dictatură comunistă, ne întrebam de ce nu avem şi noi un Havel, un Michnik sau un Arpad Göncz, excedaţi de persistenţa unor nulităţi în viaţa publică autohtonă. Graba cu care, în România, reprezentanţii eşalonului doi ai Partidului Comunist au acaparat scena politică încă din primele ore de după fuga soţilor Ceauşescu, ne-a lăsat puţine iluzii şi, în plus, temerea că ţara noastră îşi ratează, inevitabil, o nouă şansă istorică. Fac parte dintr-o generaţie care şi-a căutat modelele politice în trecut, dar şi – de cele mai multe ori – în afara ţării. Şi asta pentru că ne-am închipuit, imediat după decembrie 1989, că într-un stat democratic oamenii politici vor folosi puterea dobîndită pentru a impune idealuri şi valori menite să schimbe mentalitatea şi să ducă la constituirea şi consolidarea statului de drept. Unde sîntem, după douăzeci de ani de democraţie originală şi cînd s-a transformat interesul pentru binele cetăţii într-o insaţiabilă voinţă de putere? Cărţile lui Adam Michnik, Leszek Kolakowski sau Václav Havel ne-ar putea da răspunsuri, cu condiţia să vrem să înţelegem ce s-a petrecut cu noi în ultimii douăzeci de ani. Să înţelegem că nu vom avea niciodată un preşedinte de talia lui Havel sau Arpád Göncz, nu pentru că ne-ar lipsi oamenii de valoare, ci pentru că în România ultimilor ani valoarea, prestanţa, demnitatea, decenţa, libertatea de spirit, modestia, consecvenţa sau bunul-gust nu mai sînt calităţi necesare celor ce acced la cele mai înalte funcţii în stat. Ne-am permis ani la rînd luxul de a le dispreţui, încît am ajuns în situaţia de a nu le mai recunoaşte atunci cînd le întîlnim. O pledoarie pentru importanţa pe care o are bunul-gust în politică face Havel în cel mai recent volum al său, Pe scurt, vă rog!, apărut anul ac