În destul de bogata listă a denumirilor familiar-argotice ale petrecerii - chiolhan, chiloman, bairam, zaiafet, iureş, bairam, anarhie, chindie, chitrofoneală etc. -, în care vocabularul mai vechi şi de origini balcanice domină, paranghelie ocupă un loc special prin frecvenţă şi răspîndire. Surprinzătoare e şi rapiditatea cu care termenul s-a impus în uzul familiar, de unde a fost preluat de cel jurnalistic. Cuvîntul nu apare atestat în dicţionarele româneşti generale sau istorice, şi nici în mai vechile studii şi glosare de argou; pare aşadar să fi intrat în circulaţie în ultimele decenii (deşi în variantele orale ale limbii lipsa atestărilor nu înseamnă mare lucru). În ce mă priveşte, cred că l-am întâlnit prima oară în presa de la începutul anilor '90: "Cîntări submediocre, romanţe siropoase şi paranghelii de şuşanea" (Foamea, 22, 1992, 3).

Sensul cuvîntului e destul de clar şi unitar: paranghelie desemnează - cu o nuanţă fundamental apreciativă - o petrecere, în mod special una "intensă", impresionantă, reuşită - un "chef straşnic". Sensul superlativ se decodează în manieră popular-balcanică, prototipul petrecerii fiind neapărat înzestrat cu muzică şi băutură din belşug. În dicţionarul online 123urban.ro sînt separate două subsensuri - "petrecere, chef" şi "petrecere, chef cu muzică şi băutură" -, a căror distincţie netă nu e totuşi confirmată de citatele ilustrative: "Am fost weekend-ul trecut la o paranghelie cu nişte prietenari. Rupţi de beţi am plecat de acolo...", "Vineri noapte am tras o paranghelie pe cinste cu prietenii, de-au chemat vecinii poliţia". Cuvîntul apare în ultimele ediţii ale noilor dicţionare de argou: la Nina Croitoru Bobârniche (Dicţionar de argou al limbii române, ediţia a II-a, 2003), paranghelia este "petrecere zgomotoasă; orgie"; definiţia, evident exagerată în partea a doua ("orgie"), este reluată şi de G. Volceanov (Dicţ