Post Festum
Acum, că a trecut Crăciunul,cu Andersen, cu Fraţii Grimm,
încît n-a mai rămas nici unul
cu-al cărui tuş să înnegrim
zăpada paginii, – iar lupul
nu ne mai sperie, Isegrim
(cumătru fără nici un scrupul,
cum ni-i pe plac să-l ponegrim); nici domnu-n cizme cu jambiere cîntînd, la vioara lui cu glanţ
roşcat, ceva ca o-mbiere
la dans: Aufforderung zum Tanz,
nu se mai vede, nici aude,
iar ramurile, prinse-n lanţ
de-argint, se scutură (şi nude
rămîn) la cel mai mic balanţ; şi,-n panica lui, ştim ce număr încearcă să formeze pomul
cel cu o mînă fără umăr,
dar cu picior (dansant) ca omul,
după ce va fi fost dat jos,
cu barda aprigă, din domul
pădurii, ca un stîlp vînjos
al bolţii... Ci să-nchidem tomul acestor cam tardive plîngeri, – căci, în eonul nostru laic, i-am auzit, prin el, pre îngeri,
foşnind, – şi arcului voltaic
îi va fi fost pereche luna
(ce nu-i un corp ceresc prozaic,
ci cum a fost mereu: cununa
de noapte-a cerului arhaic, –
cea fără de pereche: una); iar fulgii,-n jur, ne-au stat ca nişte cristaloedre, – nu scămoşi
cum par cînd nu mai pot să mişte,
călcaţi de paşii eschimoşi
ai renilor care-i încîntă,
mai nou, pe bunii noştri Moşi,
în faţa cărora se cîntă:
„O, brad frumos! Obraji frumoşi!“
Post Festum
Acum, că a trecut Crăciunul,cu Andersen, cu Fraţii Grimm,
încît n-a mai rămas nici unul
cu-al cărui tuş să înnegrim
zăpada paginii, – iar lupul
nu ne mai sperie, Isegrim
(cumătru fără nici un scrupul,
cum ni-i pe plac să-l ponegrim); nici domnu-n cizme cu jambiere cîntînd, la vioara l
