Ieri, de Sfântul Ioan Gură de Aur, Ion Iliescu ar fi avut motive de bucurie: felicitări, urări, „La mulţi ani!".
S-o fi bucurat? Chiar şi după ora 15.20, când a fost anunţată condamnarea lui Adrian Năstase la doi ani cu executare? Întrebarea nu e retorică şi nici ironică: o fi avut Ion Iliescu vreun sentiment de revoltă faţă de Justiţia cea cruntă şi nedreaptă sau, dimpotrivă, a schiţat un zâmbet mulţumit sub streaşina ochelarilor?
Cert este că 30 ianuarie 2012 marchează un moment istoric: primul şef de Guvern condamnat pentru corupţie în România postcomunistă. Sigur că sentinţa nu este definitivă, dar nici departe nu e. Ajuns în acest punct mort, Adrian Năstase mai are dreptul la o singură încercare: recursul ce va fi judecat, în complet de cinci judecători, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ultimul mare condamnat de la vârful politicii româneşti a fost Nicolae Ceauşescu, pe 25 decembrie 1989. N-a fost vorba însă de un proces, ci de o mascaradă finalizată cu o execuţie stalinistă. Astfel, am fost văduviţi de o sentinţă validă pentru istorie, să ştim şi noi, şi urmaşii urmaşilor noştri care a fost vinovăţia dictatorului Ceauşescu. Prostiile acelea cu genocid - „peste 60.000 de morţi" - şi „încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate" rămân mostre de minciună revoluţionar-bolşevică, nicidecum repere juridice care să-l definească, peste ani, pe Nicolae Ceauşescu.
La Târgovişte, Ceauşescu a avut la dispoziţie o oră ca să se apere (vorba vine, pentru că-i închideau gura chiar şi propriii avocaţi) şi câteva minute pentru a striga „e o mascaradă!". În epoca post-Ceauşescu, Adrian Năstase a avut la dispoziţie câţiva ani ca să se apere (cu avocaţi care se dau peste cap să-şi scoată clientul basma curată) şi tot atâţia ani pentru a striga pe la toate televiziunile, de dimine