Sindromul «corăbiilor înecate» domină societatea noastră. Avem nevoie de o duminică spirituală prelungită, de introspecţie. Astăzi e duminică. Zi liberă pentru mulţi, în care se spune că poţi „recupera” orele de somn pierdute în timpul săptămânii. Când e vremea urâtă, dormi şi mai bine. Programele tv, întâlnirile cu prietenii, cafenelele, piesele de teatru şi filmele care rulează la malluri sunt alte opţiuni. Încercăm orice pentru a ne relaxa, dar deseori nu reuşim, oricât ne‑am strădui. Ne frământă gândurile şi problemele care ne aşteaptă la serviciu.
Odată, demult, duminica era zi de mare sărbătoare. Oamenii se trezeau devreme, se primeneau şi mergeau la biserica din apropierea casei. Cei mici, aşijderea. După liturghie, se strângeau în jurul mesei, mai împăcaţi cu ei şi mai bucuroşi. Parcă mâncarea era mai bună şi vinul, mai gustos. Totul avea o rânduială...
Ce s-a întâmplat între timp? Lumea a progresat sau, dimpotrivă, a coborât încă o treaptă pe scara evoluţiei? După cum am ajuns să ne comportăm unii cu alţii, ar putea fi vorba despre cea de a doua variantă.
Astăzi, dacă aminteşti despre valori creştine – altundeva decât în felicitările standard de Paşti şi de Crăciun –, rişti să fii etichetat drept „ciudat”. Abordarea unor teme cu caracter religios nu dă bine nici în discursurile unor personalităţi publice. E „trendy”, e „cool” să-i iei peste picior pe aceia care mărturisesc decent anumite convingeri religioase. Cine se gândeşte măcar la „pariul” lui Pascal – „dacă Dumnezeu există, câştig viaţa veşnică; dacă nu, nu am nimic de pierdut”?
„Lasă-mă cu popii!”, e replica multora dintre cei pentru care argumentele forte împotriva credinţei în Dumnezeu sunt că „popii iau bani la înmormântări” şi sunt desfrânaţi.
Într-un fel, o astfel de atitudine nici nu ar trebui să ne mire după jumătate de sec