16 ore cu Mircea Lucescu. Adică peste o sută de oameni care vorbesc şi joacă fotbal în vremuri diferite. Adică uriaş. De fapt, 16 ore cu fotbalul românesc, venit cu toată truda, tragedia şi triumful, în sufrageria ta

Un an şi jumătate de filmări. Opt luni de montaj. Probabil un vagon de role desprinse din arhive pentru un puzzle coerent şi grăitor. Peste o sută de personaje. Drumuri şi nopţi, Hunedoara, Brescia, Milano, Istanbul, Doneţk. Vi se pare imposibil de digerat un asemenea produs? Greu de acceptat în vremuri cu zei de surogat şi superficiali un demers urieşesc de tipul acesta?

Cînd subiectul e Mircea Lucescu, poate "cel mai personaj" din fotbalul modern românesc, înţelegi şi surîzi. Filmul lui Dumitru Graur pare greu de privit, cînd te aştepţi la 16 ore. Dar vă propun exerciţiul cel mai greu. Începeţi!

De cîte ori nu ne-am înşelat cu Lucescu?

Am văzut de două ori filmul şi tot nu pot să bag mîna în foc pentru clasificarea lui ca documentar. Prima oară, la capătul acestei toamne, timp de vreo două săptămîni, mi-am sprijinit nopţile cu cîte un episod urmărit cum nu se poate mai rău pentru un film: la birou, pe laptop. Apoi, zilele trecute, l-am revăzut în doar trei zile. În condiţii de cinema, să spunem.

Lucescu în doze mari, cu toată copilăria plină de funingine, magie şi sărăcie mai frumoasă ca viaţa. Lucescu, adică tipul ăsta care duce în derizoriu prejudecăţile fotbalului şi surîde ca un geambaş fabulos la vînzarea încă unui cal pe care noi l-am crezut pierdut şi fără potcoave, iar el l-a inventat într-un sezon.

M-am temut să nu mă plictisesc, aş fi pariat că nu rezist 16 ore cu Il Luce. M-am gîndit că poate vocea copilăriei, adică timbrul lui Dumitru Graur învăluit în aerul uşor desuet dar atît de captivant al filmelor "serioase", mă vor duce pînă la jumătate, dar ce fac de-acolo? M-am înşe