Sunt menţionaţi pentru prima oară într-o însemnare sumeriană străveche. Sursa: Arhiva EVZ
Responsabil cu aducerea trandafirilor în Europa se pare că este Alexandru cel Mare, care, după un război în Persia, a adus cu el nenumărate comori, printre care şi aceste minunate plante. Herodot este însa de părere că nu Alexandru cel Mare, ci Midas, regele mitic, a adus floarea pe pământ grecesc. Oricum, asiaticii au realizat primele încrucişări. Confucius scrie că împăratul Chinei avea peste 600 de cărţi despre trandafiri, pentru a şti cum să îşi îngrijească florile preferate. În Evul Mediu creştin, cea mai cunoscută utilizare a trandafirului a fost aceea creată de Papa Leon al IX-lea, în secolul al XI-lea: el a iniţiat ceremonia trandafirului auriu, trimis anual unui monarh european ca semn al stimei şi răsplată a faptelor apreciate de Sfânta biserică.
Secret şi tăcere
În Italia, pe vremuri, trandafirul era floarea cererilor în căsătorie- iubitul presăra în faţa casei iubitei petale de trandafiri. Dacă această declaraţie era respinsă, atunci petalele erau măturate în zorii zilei şi nu mai exista nici o speranţă pentru pretendent. Dacă petalele rămâneau şi fata avea grijă să nu le ia vântul, atunci nu mai rămânea decât să se hotărască ziua logodnei.
Printre numeroasele simboluri ale florii, mai există o semnificaţie care datează din epoca romană, trandafirul însemnând confidenţialitate, secret, tăcere. Banchetele romane erau un bun pretext pentru întruniri poltice cu caracter secret, unde se puneau la cale alianţe şi comploturi. Petalele trandafirilor erau atunci răspândite peste tot. În havuzuri curgea apa de roze, iar invitaţii se împodobeau cu trandafiri. Camerele secrete pentru întrunirile la fel de secrete erau şi ele pline cu trandafiri. Tot ce se discuta avea un caracter confidenţial, iar trandafirul avea clar înţelesul de taină.
O poveste pers
