Dorm. Aud un sforăit. E vecinul de deasupra. Nu-l cunosc, s-o fi mutat în ultimul an. Dorm pe sforăitul vecinului. Deodată, aud clinchetul metalic al cheii care intră în uşa de la intrare. Sar din pat şi fug la uşă. Cineva îmi forţează uşa.
Sunt singur şi nimeni n-are ce căuta la ora asta în casă. Mă agăţ de yală şi o blochez. „Cine este? Cine este?“ – vocea îmi tremură neputincioasă. Nu mă aude. Forţează uşa. „Cine este?“ – strig degeaba, pentru că strigătul meu este acoperit de un sforăit.
Întorc privirea spre bucătărie. O siluetă rezemată de perete. Doamne, cine a intrat în casă? „Cine este?“ – strig cu fălcile încleştate. şi nu ştiu cine mă aude, cel care îmi forţează yala sau cel care se sprijină de perete. Silueta se mişcă şi iese din beznă. Gabi! Ce cauţi aici, Gabi? „Am trecut pe la tine“ – mă lămureşte blând fostul meu coleg de facultate. E cam buhăit de ani. „Tu ai timp să ne vedem numai în gară, înainte să-ţi plece trenul. Pe cei vii îi vezi între două trenuri. Aşa că am venit să te scot la o bere!“ - îmi zâmbeşte Gabi.
Simt că cineva a deschis uşa de la intrare. Sunt două bătrâne în prag. Se uită la mine cu nişte ochii încercănaţi, dar ştiu că nu pe mine mă caută. Mama nu-i acasă! – mă pregătesc să le spun, dar ele au înţeles mai repede şi-mi întorc spatele. În prag apare un bărbat încotoşmănat într-o pufoaică, cu o căciulă de iepure trasă pe frunte, ăsta cine mai este? Ah, e avizierul de la Depou, ştiu, îl cauţi pe nea Ilie să-l chemi la locomotivă, nu mai aveţi mecanici pe tură, dar tata doarme, nu poate să vină, lasă-l să se odihnească! şi avizierul pleacă, dar alţi oameni vin după el, toţi sunt muţi şi-mi caută morţii...
Uite, mamă, am făcut cada bec! Frec şi chiuveta! Am sufletul uşor şi împăcat. M-aţi iertat!
Lumina dimineţii bate în ferestrele apartamentului. Mă ridic din pat şi trec prin toate camerele.
