La prima ediţie, în 2004, Venea din timpul diez era un roman a cărui materie epică sintetiza o anume stare de spirit, absorbind – şi purificînd, printr-o combinaţie de comedie şi dramă – psihozele şi frustrările primilor zece ani de tranziţie românească. Între timp, la cea de-a doua ediţie a romanului, aceste psihoze au evoluat. La o primă privire, s-ar putea spune că ceea ce constituia tema dominantă a anilor ’90 – puseurile naţionaliste şi ortodoxiste, derivate din protocronismul integrat în ideologia regimului ceauşist – a trecut, cumva, într-un plan secund, în anii 2000, cînd societatea românească a fost fascinată de temele euroatlantice şi europene.

Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, ediţia a II-a, Editura Polirom, Colecţia „Fiction LTD“, Iaşi, 2010, 268 p.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că romanul prin care Bogdan Suceavă s-a impus, practic, în faţa criticii literare româneşti n-ar mai fi interesant sau că el şi-a pierdut actualitatea, odată cu schimbarea obsesiilor din jurnalele de ştiri. Spun, dimpotrivă, că această desincronizare ar putea face lectura şi mai interesantă, odată ce entuziasmul trăirii în priză directă – ce bine descrie, dom’le, guvernarea Constantinescu! Iată-i pe mineri în stradă! – s-a stins. Frustrări şi complexe naţionale Nici guvernarea Constantinescu, nici mineriadele nu sînt, de fapt, subiectul romanului. Ele pot fi uşor recunoscute prin indicii strecurate în text, însă Venea din timpul diez se concentrează pe un scenariu fantastic situat, în aparenţă, la polul opus măruntei politici mioritice de tranziţie – Bucureştiul va fi scena unui eveniment de proporţii cosmice şi apocaliptice, va deveni un nou Ierusalim, găzduind a doua venire a lui Isus. De ce ar putea sintetiza o asemenea poveste întregul spirit al anilor ’90? Nebunia care a însoţit experienţele de multe ori du