Promotorul terorii este fanatismul – altfel spus, convingerea că toţi oamenii pot fi convinşi. Răul făcut în numele binelui e o acrobaţie pe care specia umană o reuşeşte de secole bune. De la Inchiziţie la comunism şi de la primii muguri nazişti la arhitecţii contemporani ai terorii, omenirea şi-a inventat de fiecare dată alibiuri pentru grozăvii. A existat întotdeauna un refren justificativ, o lozincă îndrituitoare. Reducţionismul aprig („Cine nu e cu noi e împotriva noastră”) se lăţeşte în istorie în toate locurile unde argumentul trece drept erezie, iar dreptul la opţiune drept hachiţă revolută. Cine îşi permite luxul îndoielii e inconştient sau handicapat. Recursul la teroare nu ţine cont de continent, timp istoric, religie şi rasă. Teroarea funcţionează după aceeaşi reţetă şi are mereu acelaşi scop: capitularea îngrozită. Ideologizarea ei e tot mai simplă pe măsură ce forţa de ripostă a societăţilor democratice slăbeşte.

Odată dezlănţuită, teroarea ajunge pe ecran şi în pagina ziarului. În acest iureş feroce şi revanşard, nimeni nu are vreme pentru panseul lui Alan Brien: „Violenţa e vorba de duh a analfabeţilor”. Ostaticii decapitaţi cu strigăte de „Allahu Akbar”, avioanele înfipte în Turnurile Gemene, cecenii legaţi cu lanţuri de porţile propriilor case şi împuşcaţi de ruşi, adolescentele care se suie în autobuze cu dinamita la brâu, spitalele palestiniene sfârtecate de proiectile, alegătorii cărora li se promite tăierea degetelor dacă n-au votat cum trebuie, Tigrii tamili executaţi de armata sri lankeză, toate acestea intră în meniul nostru zilnic. Ne rămâne să-l deschidem, ghidaţi de curiozitatea noastră febrilă, şi să ne declarăm oripilaţi, scandalizaţi sau colindaţi de frică. După ce parcurgem lista sălbăticiilor, după ce ochii întârzie asupra fotografiilor stropite cu roşu, revolta ni se diluează, iar în locul ei se înfiripă un soi de mulţum