Românul, dacă vrea să urle, „urlă ca-n codru“, iar dacă vrea să-şi arunce gunoiul, aruncă „în fundu’ curţii“. Iată două forme tradiţionale de raportare la natură, metamorfozate de populaţia nou urbanizată în zgomotoase şi deseori extrem de poluante ieşiri la iarbă verde. Obiceiurile în sine sînt benigne, nu însă şi dacă sînt amplificate de moderne descoperiri în materie de urlat, prin boxele maşinilor purtătoare de muzică de voie bună, precum şi de gunoaiele aproape imposibil de biodegradat – omniprezentul plastic.

Aceste constatări mi-au fost prilejuite de o ieşire la „iarbă verde“. Aflat într-o îndepărtată zonă protejată, i-am întrebat pe nişte vecini de picnic de ce nu respectă regulile parcului natural în care ne aflăm şi în care muzica zgomotoasă era interzisă, acest lucru fiind tipărit în broşura primită de toţi vizitatorii. Una dintre persoanele respective mi-a răspuns, candid, arhetipal aş putea spune, că este în mijlocul pădurii şi că s-a săturat să păstreze liniştea, aşa cum este obligat să o facă la bloc. Recunosc, am rămas fără argument suplimentar, în afară de nevoia de linişte a păstrăvilor din rîu, dar nu am fost convingător (argumentul existenţei unei reguli fiind anihilat din start, regula fiind, pentru petrecăreţii în cauză, doar o formă fără fond).

Desigur, atît muzica de voie bună, cît şi plasticul ca atare nu sînt ceva rău (scriu acest articol în grădină, la o masă şi un scaun confortabile, din plastic). Intersecţia, însă, dintre diverse obiceiuri de comportament şi noile produse şi tehnologii de masă se poate dovedi, uneori, dezastruoasă. Exemple se pot da şi din alte zone sensibile, precum tăiatul pădurilor sau pescuitul excesiv. Nu nevoile de bază ale oamenilor au distrus pădurile sau au decimat sturionii din Dunăre, ci puterea – fără precedent în istoria omenirii – instrumentelor de tăiat copacii sau a sculelor de prins peşte