Bunica o înnebunea cu poveşti. De fapt şi le spunea ei însăşi, pentru că nepoata n-o asculta niciodată. Nici n-avea cum s-o asculte, deoarece era plecată departe, chiar dacă ea o vedea lungită în pat cu mâinile sub cap, atentă să nu piardă şirul celor spuse, sau stând smirnă pe scăunelul de alături şi sorbindu-i până la ultima picătură vorbuliţele. Era acolo doar făptura ei, cu ochii care priveau în gol, gura care tăcea întruna şi urechile ce ascultau absente. Mintea îi era dusă departe.

Mai departe de grădiniţa cu flori din faţa casei, în care o aşteptau risipite prin iarbă câteva păpuşi. Mai departe şi de portiţa de la drum pe care pornea, atunci când se termina vacanţa, către şcoală. Chiar mai departe de şcoală şi de păduricea despre care unii copii credeau c-au trimis-o, ca şi pe ei, părinţii la şcoală, numai că n-avea curajul să treacă gârla, aşa că rămăsese cu ghiozdanul în spate pe malul celălalt, interesându-se prin coţofene şi guguştiuci de alfabet şi tabla înmulţirii.

Gândurile ei nu umblau ca oamenii pe drum. Nu atingeau iarba. Nu se strecurau printre flori. Nu se căţărau în copaci. Ieşeau, ele, gândurile, nu numai din odaia unde bunica îşi turuia zi de zi poveştile, ci şi din timpul zilei aceleia de vară ce abia începuse. Ba chiar din timpul larg al verii. Săreau peste zile, săptămâni, luni, anotimpuri şi ani. Se opreau doar după ce ajungeau în viitor. În viitorul îndepărtat, mai precis, cel în care ea se vedea dintr-odată mare. Fuga în viitor era jocul care-i plăcea ei cel mai mult. Bunica în schimb s-ar fi dus cât mai înapoi în trecut. Pentru cea pe care o zăreau ochii minţii ei acolo spunea ea atât de multe poveşti.

Atunci când o auzea pe bătrână plecând, nepoata se repezea la dulapul cu haine al mamei şi proba în faţa oglinzii fustele şi rochiile acesteia. Rămânea suficient loc ca să poată încăpea în ele încă o fetiţ