Pentru cei ce o cunosc pe Cornelia Maria Savu în ipostaza ei de persoană publică, îndeosebi ca jurnalist cultural bine informat şi de un real curaj civic, poezia sa poate constitui o surpriză. Dovadă şi recentul ei volum*, deşi, pentru avizaţi, el se înscrie coerent în linia definită, în timp, de volumele anterioare, ,cinci cărţi cu poezii/ subţiri ascuţite le-ai vrut/ din straniul oţel al damaschinilor", cum, judicios, le caracterizează însăşi autoarea, într-un autoportret la persoana a doua.
Surpriza de care vorbeam o reprezintă extrema concentrare şi abstragere din realul (foarte) vizibil a discursului liric, o reticenţă şi o pudoare calofilă ce merg până la a condensa într-un vârf de ac teritorii vaste ale experienţei. Dacă poeta ne oferă, ca om ,al cetăţii" faţeta diurnă a personalităţii sale, prin poezie ea îşi etalează chipul nocturn, realizând un descensus ad inferos. Din interstiţiile rostirii lirice, contingentul nu lipseşte, dar este integrat unei tragedii cosmice, un soi de fază solve a alchimiei sinelui. în cartea Corneliei Maria Savu precumpăneşte discursul mediat, indirect, sugerat, veritabil autoportret la persoana a doua, detaşat, detectabil, parcă în pofida voinţei auctoriale, îndărătul unei perpetue măşti. Când poemul spune tu, asta vrea să însemne eu, dar retractilitatea îşi urmează netulburată artificiile: ,şi tu ai trecut prin zile/ cu timpul scos din ţâţâni/ când aşezai piatra peste/ o altă piatră numind-o grădină/ şi-n următoarea clipă dădeai/ buzna la masa de scris/ pregătită să-ţi însăilezi o postfaţă" (postfaţă la noul manual de grădinărit). Mai există însă, încă o posibilă accepţie a acestei persoane a doua generice: aceea a solidarităţii, a alterităţii reconfortante - ,viaţa încă/ mai avea farmec/ şi chiar literatura era suportabilă/ când celălalt rămînea încă eu..." (o moarte onorifică).
Reminiscenţa culturală,