E straniu să constaţi că, într-o lume glo­bală a tuturor conectivităţilor, com­pa­ra­tismul nostru literar se află în recul în rândul promoţiilor postdecembriste. Dintre cei care-şi revendică o astfel de ti­tu­latură, majoritatea fie nu prea publi­­că, fie nu prea fac comparatism, mul­ţu­mindu-se să gloseze în zona „literaturii universale“; există, desigur, şi excepţii, unele notabile. La 37 de ani, Cătălin Ghiţă este unul dintre cei mai serioşi, creativi şi prolifici comparatişti români de ultimă generaţie, autor al unor studii de referinţă despre „morfotipologia“ poe­ziei vizionare din secolul al XIX-lea ro­mâ­nesc, despre vizionarismul negru al lui William Blake, despre proza „de te­roare“ din literatura autohtonă şi al unui insolit op despre cultura japoneză scris împreună cu Roxana Ghiţă în ur­ma unui stagiu de cercetare la Tohoku University din Japonia. Cea mai recentă apariţie editorială, rezultat al unei burse postdoctorale POSDRU, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia en­gleză, franceză şi română, reuneşte preo­cupările pentru literatura (poezia) se­co­lu­lui romantic şi „tentaţia Orientului“ – obsesie majoră a Romantismului euro­pean. Titlul, prea maximalist, are meri­tul de a atrage atenţia asupra unui vo­lum ambiţios, centrat asupra unei pro­blematici prea puţin frecventate, la noi, după cartea lui Mircea Angelescu din 1975 (Literatura română şi Orientul). Nu e vorba, de fapt, despre „Orientul Europei romantice“, nici despre „poezia engleză, franceză şi română“, ci despre re­pre­zen­tările Orientului în poezia unor „exoţi“ de prim-plan ai romantismului englez (Coleridge, Byron, Southey, Shelley), fran­cez (Lamartine, Hugo, Vigny, Mus­set) şi românesc (Heliade-Rădulescu, Alecsan­dri, Bolintineanu, Eminescu), se­lec­taţi pe criterii axiologice şi din raţiuni de simetrie; N.B., termenul de „exot“ a fost elaborat de Victor Segalen