Am spus nu o dată că dacă cineva te stoarce de sânge curge din tine numai folclor. Românesc. Ești un depozitar viu al lui. Așa cum Tudor Gheorghe este cu poezia neamului nost’.

Ne-am cunoscut în 1974, pe când făceai furori la Paris unde nu puteai ieși pe stradă, iar la București locuiai la un etaj de sus, într-o garsonieră nici măcar dublă, pe aprope de cheiul Dâmboviței, lângă hotel Transit. Încă de atunci te plângeai de spațiu, de casă, lucru care a devenit obsesia vieții tale: sălașul. Gloria ta ca român mi se pare unică.

Ești simbolul, interpretul, maestrul unui instrument preistoric: naiul. Pe care. Cum spui tu, Dumneezeu l-a făcut din trestii rupându-le cu forța vântului său; care suflând în țeava trestiilor rupte, acestea au început să cânte.

Așa s-au născut naiul, primul instrument divin și prima simfonie a lumii. Iar tu, cred eu, ai fost Alesul să duci acest instrument spre perfecțiune. Și, ai reușit mult mai mult. Căci, cu el ai făcut cunoscută cea mai dramatică melodie creată vreodată de poporul român mult oprimat, mult călcat, mult obidit și chinuit, până în ceasul de-amu. Călcat, furat și de străini, dar și de nesătulele hiene... băștinoase : Doina de Jale!

Nu e prima dată când îndrăznesc să o spun, acest cântec, al tău și al nostru, muzicalmente este brâncușiana „Coloană fără sfârșit” a neamului. Tu nu mai cânți demult, Gheorghe, tu oficiezi, te rogi în genunchii sufletului tău pentru acest neam. Bine ar fi să rămâi ca un monah și să te ții departe de cele lumești și urât mirositoare.

Îmi amintesc când la o petrecere de ziua ta, la Găești, ai luat acordeonul și cu ochii închiși ai început să cânți niște doine, apoi sârbe și hore, un șuvoi de cântece românești, unele vocale cântece vechi - precum vinul pe care ți-l voi dărui deseară - cântece nemaiauzite.

Făceai totul cu ochii închiși, intrasei într-o transă divină,