Constantin Ciotlăuş şi-a dedicat ultimii 68 de ani, din cei aproape 85, unei singure echipe: Universitatea Cluj. El povesteşte ce înseamnă unica literă din viaţa sa, U, de ce nu contează niciodată cine ia titlul în România, dar mai ales de ce preferă să fie încă "om de ordine" decât să stea acasă să-şi aştepte sfârşitul, chiar dacă a învins o pareză
Ultimele studii în domeniu (OECD Health Data) arată că România se află la finalul clasamentului european privind speranţa de viaţă. Adică, Elveţia e primul loc, cu peste 80 de ani, iar România pe la "coadă", antepenultima în , cu 72,7 ani. Doar Lituania (71,1) şi Letonia (70,9) sunt mai jos
La Cluj, un domn cu părul alb şi-a dedicat aproape cât speranţa de viaţă a României unei singure echipe: Universitatea Cluj. Adică 68 de ani, din cei 85, pe care-i împlineşte anul acesta, în 20 octombrie. Nea Costică se numeşte. Îl ştiu toţi, indiferent că e vorba de sportivi încă activi, unii prin loturi naţionale, plecaţi demult din Cluj, dar şi juniorii cu speranţe mari. Nea Costică e acolo pentru toţi. Fetelor plecate din Cluj le sărută mâna, chiar dacă joacă la echipele adverse Universităţii, iar pe băieţi îi îmbrăţişează. Totdeauna. Antrenorii, preşedinţii sau fanii îl ştiu la fel, deşi e pierdut de multe ori în marea de oameni iubitori de sport. E doar acolo şi se bucură sau suferă pentru tot ce vede.
Nea Costică Ciotlăuş e mic de stat, pe la vreo 1,60 de metri. Aprig a fost, aprig a rămas. Vorbeşte fix când şi cât trebuie. Are părul de un alb adevărat, de om care nu a îmbătrânit doar să se afle în treabă şi, care ştie că fiecare fir de păr din cap a văzut destule. Încă e "verde", cum se spune, e om de ordine, cu vestă fosforescentă, privire aprigă, atent la ordinele mai-marilor, dar şi participant activ la toate poveştile de după meciuri, stropite cum se cuvine, ale colegilor de păstrat
