Prieteni,

După frământări care au durat ani de zile, m-am hotărât că trebuie s-o fac, să scriu POVESTEA aşa cum am aflat-o, indiferent care vor fi urmările. Ezitările mele au ţinut de foarte multe lucruri, inclusiv de securitatea personală, dar acum, gata, asta e, încep.

O fac pentru că, dincolo de toată înţelepciunea lumii, care mi-ar cere, ba chiar mi-ar ordona să n-o fac, cred, cu toată tăria, că ar putea fi de folos. Dacă măcar un singur om, citind paginile care urmează, îşi va regândi viaţa astfel încât să ţină cont de înţelesurile întâmplărilor relatate, atunci înseamnă că a meritat efortul.

Mai sunt dator câteva precizări. În prima ei formă, am auzit POVESTEA din gura unui bătrân care cerşea la colţul blocului în care locuiesc. Mi-a spus-o, dintr-o suflare, vreme de o oră şi mai bine, în seara în care am făcut greşeala să mă opresc în faţa lui pentru a-i lăsa să cadă în pălăria întinsă câteva monezi fără mare valoare. Mi-a povestit-o nitam-nisam, deşi nu-l întrebasem nimic, apucându-mă din când în când de reverul hainei cu degetele lui slinoase. Era un bătrân care putea să aibă la fel de bine 70 sau 100 de ani, vârsta era îngropată în stratul gros de jeg şi sub zecile de cute ale feţei. Nu cerea niciodată nimic, stătea acolo cu pălăria întinsă, o pălărie care fusese cândva verde, cred, poate chiar o pălărie de vânător, cine ar fi putut spune? Cu părul alb, veşnic ciufulit, purtând vară şi iarnă un pardesiu scămoşat, maroniu, şi un fular care, în mod uimitor, era de mătase naturală, bătrânul părea un element de decor, confundându-se uşor cu trunchiurile copacilor din jur. Şi asta pentru că era nu doar tăcut, ci şi nemişcat. Doar dacă îi lăsai ceva în căuşul întunecat al pălăriei, schiţa un fel de zâmbet, care se vroia a fi, probabil, recunoscător, dar nu reuşea să fie decât înfricoşător.

Când m-am oprit atunci în faţa lui, a prins