Cu doar vreo doua saptamani inainte sa treaca la cele vesnice, m-am intâlnit pe holurile Universitatii cu domnul Profesor Dumitru Irimia. L-am salutat si mi-a adresat obisnuita intrebare: "Ce faci, domnule, ce nu-ti convine? "
Stia el bine ca, daca te respecti, mereu te nemultumeste ceva. O stia pentru ca asa era el insusi: mereu exigent, doritor ca lucrurile sa fie facute profesionist.
Dumitru Irimia a fost (este, de fapt) unul dintre marii specialisti ai scolii iesene de filologie, initiata de Al. Philippide si continuata de Iorgu Iordan, Gheorghe Ivanescu si, mai aproape de noi, de Eugen Munteanu, Dragos Moldovanu si Mircea Ciubotaru. Nu stiu de ce, dar am trista impresie ca, odata cu disparitia sa, ramane un mare gol in scoala filologica ieseana. Autor al unor lucrari recunoscute de intreaga lume academica, printre care Limbajul poetic eminescian si sintezele Gramatica limbii romane si Introducere in stilistica si poetica raman titluri obligatorii in orice bibliografie de specialitate, profesorul a fost dintre acei rari carturari care dau prestigiu unei institutii universitare.
Dar nu am caderea si poate nici priceperea sa ma refer la valoarea stiintifica a operei sale. Pot spune insa, cu mana pe inima, un alt lucru la fel de important: Profesorul Dumitru Irimia a fost, pentru noi, cei tineri, un exemplu de verticalitate, un caracter. Rara avis in lumea universitara, macinata de interese meschine. L-am vazut luand cuvantul in adunarile Facultatii si spunand lucrurilor pe nume, taios, apasat, fara menajamente. A luat atitudine si impotriva schimbarilor prin care sistemul universitar trece de vreo 7-8 ani incoace, in urma implementarii, a la roumaine, a sistemului Bologna. Profesorul stia ca invatamantul superior trebuie sa urmareasca performanta studentului, nu alfabetizarea lui. Inainte acest deziderat era posibil, acum calitatea a
