În 1972, România și SUA au jucat pentru a treia oară cu „Salatiera de Argint” pe masă. Disputat la București, meciul a fost câștigat (3-2) de yankei, care au suferit cumplit din cauza spectatorilor gălăgioși.Victorios în finala din anul precedent, chiar în SUA, dublul Ilie Năstase – Ion Țiriac a fost de nerecunoscut. S-a spus că între cei doi a existat „o răceală“ atunci.
La începutul anilor ’70, Bucureștiul căpătase aspectul unui oraș occidental. Pe clădirile de pe „Magheru”, de pildă, dar nu numai acolo, se puteau vedea, la lăsarea întunericului, reclame luminoase.
Erau reclame la întreprinderi autohtone, gen Adesgo, însă erau. Așa cum erau și speranțele bucureștenilor, ale tuturor românilor, într-o viață mai bună. Ceaușescu era de câțiva ani la putere. Și orientase România către Vest în urma acelui miting din 1968 în care se opusese fățiș invadării Cehoslovaciei de către țările Tratatului de la Varșovia.
În toamna anului 1972, Bucureștiul avea să devină capitala tenisului mondial. Pentru prima dată în istoria unei competiții create chiar la început de secol de Dwight F. Davis, finala avea să se dispute în altă parte decât pe terenul deținătoarei „Salatierei de Argint” - până atunci, Cupa Davis se desfășura în sistem „Challenge Round”: câștigătoarea se califica în finala din anul următor fără să joace vreun meci!
Năstase și dublul român puteau aduce cele 3 puncte
Animată de Ilie Năstase și Ion Țiriac, echipa noastră disputase deja două finale ale competiției, ambele pe pământ american. În 1969, la Cleveland, ai noștri cedaseră clar (0-5), însă în 1971, la Charlotte, România fusese la un singur set de o surpriză.
Nasty pierduse în trei seturi (5-7, 3-6, 1-6) cu Stan Smith, dar se impusese în fața lui Frank Froehling (6-3, 6-1, 1-6, 6-4). De asemenea, dublul nostru nu lăsase nicio șansă perechii Smith – Van Dillen
