Elegia ar fi genul poetic cel mai dezvoltat, susținea Brodsky în superbul eseu Footnote To a Poem, dedicat Marinei Țvetaeva... Nu aș băga mîna-n foc că motorul poetic universal ar fi in memoriam, însă pentru mine este cert că Moartea, sau diversele invenții menite a-i înfrunta spectrul, este adevăratul resort, principiul poetic incontestabil. În același timp, păstrîndu-mă atît în domeniul thanatic, cît și în cel al elegiei, nu pot să nu mă întorc la eseul închinat de John Bayley lui V.S. Pritchett, acolo unde criticul pune în legătură povestirea și poezia, ca fiind ambele specii ale tăcerii, unde prin tăcere ar trebui înțeles spațiul economic al creației, modestia și oroarea de patetic, urlete și țambale emoționale. Bineînțeles că Bayley aduce în discuție cehoviana Doamnă cu cățelul...
Acum, pentru a așeza de la bun început această cronică în parametri definitivi și corecți, vreau să le amintesc celor care citesc că autorul cronicii de față simte o admirație terifiantă față de Philip Larkin și James Fenton. Adică, fără a o mai da prea mult la-ntors, acolo unde nu găsesc Tăcere, reținere și, mai presus de orice, ironie, nu prea găsesc nici poezie.
În cazul Frânghiei înflorite, volumul din 2012 semnat de Radu Vancu, nu putem începe nici o discuție fără a spune mai întîi că un asemenea consens național nu s-a mai întîlnit de la prima candidatură a domnului Iliescu. Au pierit, în genunea admirației comune, orgoliile, diferențele de abordare, au ars precum vitele la hecatombă polemici nu mai vechi de un an, iar cenușa s-a strecurat, sub forma ei de elixir miraculos, în alambicul unei comuniuni întru admirație. Nu foarte ușor de explicat atunci de ce m-am apropiat de volum cu mîini tremurînde și cu sufletul cît puricele, gata să gust din „una dintre cele mai puternice cărţi ale ultimei noastre generaţii de poeţi“ (Daniel Cristea-Enache). Sau, m
