Teama de inflatie ar trebui privita in contextul supraindatorarii: este posibila cresterea dobanzilor in conditiile in care serviciul datoriei publice risca sa devina nesustenabil? Depinde. Poate, cu riscul ca Bancile Centrale sa isi piarda si bruma de credibilitate ce le-a mai ramas (dobanzi de politica monetara tinute fortat jos, banci imprumutate la greu pentru a finanta mai departe state, deponenti din ce in ce mai nemultumiti si schimbarea sloganului-“luptam impotriva inflatiei, altceva nu ne intereseaza” in “suntem o anexa a politicii Guvernului, nimic altceva”). Mai degraba nu, in conditiile in care in actionariatul Bancilor Centrale privatii au un cuvant greu de spus (vezi Fed, Banca Elvetiei, etc) iar riscul ca pierderile cumulate sa le ramana in brate li se pare inacceptabil.

Cu datorii publice intre 80% (Germania)-200% din PIB (Japonia) in marile economiile dezvoltate, finantarea datoriei publice devine o problema stresanta iar evolutia dobanzilor un motiv de cosmar pentru autoritati. La dobanzi de 1% chiar si o datorie ca a Japoniei este sustenabila (2% din PIB nu e mare lucru pentru o economie puternica) dar ce te faci daca dobanzile ar ajunge de pilda la 5%?). Ar insemna ca un sfert, poate si mai bine din PIB sa se duca numai pe plata datoriei, iar in contextul in care economiile scad ori stagneaza iar populatia are o tendinta de imbatranire evidenta, acest fapt devine insuportabil (ar presupune sa tai constant de la sanatate, investitii, educatie, etc ca sa platesti cuminte dobanzile la bonduri). Or, cum vor vota electoratele (unde ponderea varstnicilor e apreciabila) supuse unei astfel de austeritati pe termen lung? Din acest motiv, inflatia care sa topeasca brusc datoriile suverane acumulate devine improbabila-de unde bani sa platesti dobanzi sensibil mai mari?

Singura solutie pentru a avea si inflatie si dobanzi mici ar fi ca