Nu e nevoie de cercetari profunde sau de cunostinte specializate spre a constata ca majora criza environmentala de­clan­sa­­ta in a doua jumatate a veacului al XX-lea se amplifica, s-a globalizat si se acu­ti­zea­­za. Una a rarefierii si epuizarii resur­se­lor, poluarii generalizate si profunde, schim­barilor climatice rapide, insotita, in ultima pe­rioada, de altele sectoriale, dar tot atat de periculoase si interdependente pre­cum cea energetica si cea alimentara. Totul, in contextul in care sistemul de productie si de consum aferent "erei antropozoice" si in­staurat odata cu revolutia industriala, cand populatia planetei era de pana la 1 miliard de persoane, pare a-si fi atins, in mod evident, limitele, din perspectiva unei "amprente ecologice" venite din par­tea a 7 miliarde de indivizi si a unei so­cie­tati hiperindustrializate mondializate. In con­ditiile clivajului fundamental stanga-dreapta, in anii 1970 si deceniile ur­ma­toa­re ecologia militanta si de atitudine a fost asumata mai ales de adeptii stangii, in cau­­tarea "reciclarii" doctrinare si gasirii de noi teme de contestare a capitalis­mu­lui. Demontarea sistemului mondial al "so­cia­lismului real", in 1989 si desavarsirea mon­dializarii neoliberale au pus capat aces­­tei diviziuni la nivel economic, creand premisele "consensului environmental". S-a ajuns, astfel, ca toata lumea sa fie de acord ca avem nevoie de ecologie, dar persista intrebarea: ce fel de eco­lo­gie? Un raspuns reductionist considera ca doua curente raman in arena. Cel care propovaduieste un spirit de constrangere, prin intermediul restrictiilor si prohibitiilor, si un altul care pariaza mai ales pe stiinta si inovatie. Asadar am avea de ales intre eco­logia de constrangere si cea a crea­ti­vi­tatii, intre logica mediatica a fricii si cea "re­publicana" a stiintei. Pozitia de bon ton, afisata ca atare, este aceea ca vii­to­rul nu ar f