Nu cred că există o indiferenţă sau un dispreţ generalizat faţă de poliţişti.
Interlopii şi copiii de ştabi au altă reacţie decât pensionarii sau oamenii de la ţară. Şi nici nu cred că putem vorbi despre un sindrom „Garcea”. Să nu uităm, dincolo de bancurile cu miliţieni de pe vremuri se ghicea teama faţă de un instrument al represiunii. Când erai chemat la Miliţie (fie şi pentru a ţi se controla maşina de scris, în caz că aţi uitat), te duceai cu un nod în gât.
Acum, lucrurile stau altfel. Există o întreagă discuţie despre un fenoment numit disoluţia autorităţii. Ceea ce înainte era perceput ca element constrângător a ajuns acum în pericol de bagatelizare. Imediat după decembrie 1989, am auzit adulţi vorbind despre „necesitatea democratică” de a nu-şi mai trimite copiii la şcoală.
Poliţia are parte de un tratament oarecum înrudit. Pe vremuri era un factor represiv, aşa că acum să facă bine să ne lase-n pace - cam aşa judecă unii.
Alţii (VIP-uri şi rude de VIP-uri) se comportă după enunţul din „Ferma animalelor”: Toţi oamenii sunt egali (în faţa legii - nota mea), dar unii sunt mai egali decât alţii. Reacţia în faţa poliţiştilor diferă în funcţie de statut social, profil psihologic, mediu geografic, convingeri religioase, vârstă sau educaţie. Amatorii de raliuri nocturne îl expediază pe poliţistul care îndrăzneşte să le tulbure distracţia, ba chiar îl timorează şi-l ameninţă cu o intervenţie la şef, pe când bătrâna de la capătul uliţei îl respectă şi-l percepe ca pe unul dintre stâlpii societăţii.
Unii persiflează şi desfăşoară o stilistică a sfidării, alţii se comportă neutru, alţii se simt ocrotiţi şi de aceea datori să venereze. Ar fi imposibil şi ilogic să existe o atitudineşablon faţă de poliţişti. Omul cu frică de Dumnezeu şi de lege nu se poate comporta la fel ca delincventul, anarhistul sau crimin
