„L’improvisation ne s’improvise pas.“Joëlle Léandre

Trăim într-o societate condusă, de atîţia ani, sub semnul improvizaţiei, dar vrem să ne dezvoltăm spiritual în spaţii improvizatorice: în spaţii dominate de forme de dialog, de comunicare a unor identităţi pe care încercăm să le negociem pentru a forma comunităţi.

Muzica improvizatorică este, probabil, cea mai veche şi mai dominantă formă de făcut muzică – şi, probabil, singurul antidot valabil la discursurile privind „filozofia muzicii“. Astăzi, muzica free improvizatorică a devenit foarte uşor recognoscibilă, este o formă de artă pozitivă şi creativă în cel mai înalt grad, fiind rezultatul experienţei acumulate în decenii, de către artişti creatori pentru care limitele improvizaţiei din teritoriile muzicale din care veneau au fost depăşite şi integrate unui concept comun.

Poate că unii ar nominaliza jazzul ca sursă a muzicii care are la bază improvizaţia. Dar scena muzicii creative de astăzi e formată din artişti care au vrut să elibereze jazzul de clişee, „Free the jazz“ devenind în ultimele decenii o căutare a singularităţii fiecărui muzician creator. Dacă ne gîndim la jazz ca la muzica clasică a Americii, vom înţelege afirmaţia chitaristului britanic Derek Bailey într-un interviu din anul 2000 acordat revistei Opprobrium: „Pentru mine, ca artist improvizator, jazzul a încetat să mai existe undeva în jurul anului 1956, atunci cînd mi-am dat seama că nu voi fi şi nu voi dori niciodată să cînt precum Charlie Christian, că la 23 ani ideile mele nu aparţineau timpului acela.“

Scena londoneză la începutul anilor ’70: în colţul roşu, prima generaţie de improvizatori, featuring Derek Bailey şi Evan Parker; în colţul albastru, a doua generaţie, cu John Russell, Steve Beresford, Peter Cusack, David Toop, AMM-ul lui Keith Rowe, Lou Gare şi Eddie Prévost; şi, bineînţeles, p