„Adevăru’? Să aud io adevăru’ că îl mănînc. Nimeni nu spune adevăru’, nimeni“ (Din Piaţa Universităţii, volum coordonat de Irina Nicolau, Nemira, 1997) Apărută în discursul teatral românesc odată cu dramAcum, tema realităţii (care, e adevărat, bate ficţiunea) a devenit, în ultima vreme, o icoană de alungat demonii strîmbatului din nas faţă de abandonul oricăror altor criterii critico-artistice. Obiectul delicat, atît de generos în sensuri ce se cer recodate într-un alt limbaj, numit realitate, s-a transformat într-o mantră ideologică, rod al unei sete de trăiri adevărate care ajunge să confunde teatrul cu televizorul, exploatînd nevoia naturală de recunoaştere şi identificare cu subiectul. Cînd realitatea se apleacă asupra unor momente sensibile ale istoriei recente, de regulă, de mare vizibilitate, cum sînt Revoluţia ori mineriadele, ea devine încă şi mai alunecoasă, pretenţioasă, suavă şi… manipulabilă.Twilight: Bucureşti „Dacă-mi daţi o oră din timpul dvs, vă invit să vă vedeţi pus în scenă.“ La începutul anilor ’80, cu această frază îşi aborda Anna Deavere Smith viitorii intervievaţi, pe care, ulterior, îi juca apelînd la propriile lor cuvinte, manieră de la vorbi şi gesturi. În anii ’90, actriţa americancă (de teatru şi film) a devenit extrem de cunoscută pentru două dintre „episoadele“ seriei ei de teatru documentar, On the Road. A Search for American Character. Fires in the Mirror (1993), despre conflictul dintre evreii tradiţionalişti şi afro-americanii din cartierul newyorkez Crowne Heights, în urma morţii unui copil de culoare, şi Twilight: Los Angeles (1994), despre revoltele din Los Angeles, în urma achitării poliţiştilor albi care-l agresaseră pe Rodney King, un tînăr negru; acestea au marcat apariţia unui tip foarte special de teatru documentar investigînd evenimente sociale traumatizante – pe de o parte, e verbatim (textul reproduce cu fidelitat