Textul de mai jos este o parte dintr-o serie de povestiri scrise de un expat american care locuieşte în Bucureşti. Pe parcursul anului trecut, acesta s-a pierdut printre staruri de cinema, politicieni, aristocraţi, vagabonzi, criminali şi magnaţi. A experimentat senzaţionalul, lumescul şi multe altele. Toate în România.
Apartamentul generalului
Acum cîteva luni mă plimbam împreună cu un prieten prin centrul Bucureştiului, cînd am văzut un afiş „De vînzare“, atîrnînd de o terasă. Clădirea era un exemplu uimitor de arhitectură brâncovenească, cu un acoperiş cu turnuri ce atrăgea atenţia oricui trecea pe stradă. Pentru a ne satisface curiozitatea, am decis să sunăm la numărul afişat. Puteam doar ghici ce ne aştepta într-un apartament probabil modern renovat, sau poate ceva neatins de mîinile dezvoltatorilor imobiliari. Cu toate astea, ceea ce am găsit ne-a spulberat toate aşteptările.
La ora programată, am trecut printr-o intrare de piatră bogat ornamentată şi am urcat două rînduri de scări de marmură. În oricare altă capitală europeană, ar fi fost uşor să îţi imaginezi un baron sau conte aşteptînd într-o astfel de reşedinţă, însă istoria Bucureştiului este destul de diferită de cea a Parisului sau a Romei. Într-adevăr, am trecut printr-o dură revenire la realitate atunci cînd am găsit liftul defect şi mereu blocat – poate simbolic – la unul dintre etaje. Arăta de parcă nu mai funcţionase de zeci de ani şi începuse să adune gunoi.
Am ajuns la uşa dorită care a fost deschisă de o mică doamnă de vîrstă medie, îmbrăcată modest şi purtînd o pereche de papuci de casă foarte zdrenţăroşi. Cu siguranţă nu era ea contesa, dar ne-a primit cu bunăvoinţă, de parcă ar fi fost una. Trecînd pragul, a fost ca şi cum am fi intrat într-o altă dimensiune. Primul lucru pe care l-am observat în foaierul slab luminat a fost frînghia de rufe de trei metri lungime,
