„Steadfast Jazz rocks“ a fost concluzia președintelui Estoniei pe contul său de Twitter. Steadfast Jazz 2013 a reașezat Noua Europă pe harta vechiului NATO.

În primele zile ale lunii noiembrie, NATO a organizat unul dintre cele mai importante exerciții de după sfârșitul Războiului Rece. Pentru prima dată, componentele Forței de Răspuns a NATO (NRF) au fost testate într-o operațiune tradițională de apărare colectivă pe teritoriul Poloniei și al statelor baltice. Și totuși, Steadfast Jazz2013 face parte dintr-o coregrafie strategică mult mai amplă. Dacă ar fi să selectăm un motto reprezentativ, probabil că vechiul crez al lui Havel rămâne profund actual: „politicienii trebuie să aibă un elementar simț dramatic, adică simt în legătură cu modul cum diferite acțiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradație și o arhitectură“. Steadfast Jazz 2013 face parte dintr-o astfel succesiune în slow motion, creând în timp senzația unei arhitecturi atent planificate.

Summit-ul de la București

Totul a început cu puțin înainte de august 2008 la... București. Doi dintre protagoniștii cheie de astăzi - estonianul Ilves și polonezul Sikorski – formulau atunci, pe scena summit-ului de la București, probleme la care Steadfast Jazz răspunde în parte abia în 2013. Cu autoritatea unui fost ministru al Apărării, Radosław Sikorski a punctat atunci vulnerabilitățile unei Alianțe insuficient ajustate la piața de securitate post-1990: planuri de apărare învechite, neactualizate, deși NATO trecuse deja prin două valuri de extindere, plus absența exercițiilor colective la nivel de divizii. În joc era chiar natura Alianței: „vrem să fim un club politic sau vrem să fim o alianță militară hardcore, în care nu doar stafful internațional, ci mii dintre ofițerii țărilor noastre se antrenează împreună și sunt parte dintr-o cultură colectivă? Este ceea ce cred