Trăim într-o epocă grăbită, în care imaginea ready made a invadat întregul spaţiu public, astfel încât cuvântul scris, care îi pretinde cititorului atenţie şi simţ al nuanţei, disponibilitatea de a degusta sugestia, nu mai are căutare; prin urmare, genul nu mai garantează succesul (dimpotrivă), la fel cum nu prea se mai întâmplă nici cu literatura propriu-zisă.

Reportajul a cunoscut o explozie în perioada interbelică şi după aceea şi-a revenit cu greu, suferind maltratări ideologice în timpul comunismului. Scriitorii apropiaţi de mişcările de avangardă au fost cei care au cultivat cu preponderenţă acest gen, în încercarea lor de a fugi de stereotipiile literaturii şi de a se confrunta cu realitatea cea mai concretă, cu viaţa necosmetizată, aşa cum este ea. Geo Bogza, cu ale sale Ţări de piatră, de foc şi de pământ (1939) şi cu mai cunoscuta Cartea Oltului(1945) este maestrul incontestabil al genului, cel care aduce, fără dubiu, reportajul în ograda primitoare a literaturii. Din tot ce a scris Bogza, nimic nu se apropie de intensitatea şi de patosul relatărilor sale despre oamenii simpli, mineri, petrolişti, despre viaţa de la periferiile marilor oraşe. Sunt paginile nedatate din opera sa. Şcoală a făcut şi F. Brunea-Fox, pentru care reporterul ar fi trebuit să aibă un „ochi multiplu”, ca de muscă. Să înregistreze, cu alte cuvinte, totul şi să reconstituie o realitate dispusă conform unor cauzalităţi care sunt ale literaturii, nu ale cotidianului.

Poate nu este întâmplător că reportajul este cultivat, încă din perioada interbelică, în special de către scriitorii de stânga. El seduce prin promisiunea aventurii, dar se hrăneşte şi din iluzia că poate face dreptate celor nedreptăţiţi. Misiunea sa nu este doar una de a consemna nişte întâmplări şi de a descrie un mediu social, ci şi de a determina o schimbare. De aceea, reportajul este, aproape în egală măs