Ce înseamnă „a pune în scenă/a monta“? Teoretic, e o întrebare simplă: „Punerea în scenă este în acelaşi timp începerea unei acţiuni fonice a unui ansamblu lingvistic (dialogul) şi transformarea unui text a cărui substanţă a expresiei este lingvistico-scripturală (didascaliile), într-un sistem complex de semne (de substanţe ale expresiei diverse: vizuală, auditivă…)“, scrie Anne Ubersfeld în Termenii cheie ai analizei teatrului (Institutul European, Iaşi, 1999). Nu trebuie multă reflecţie ca să-ţi dai seama că definiţia lui Ubersfeld e una structuralistă, pe care ea, de altfel, o şi opune celei a lui Patrice Pavis (autorul unui faimos dicţionar de teatru), care vorbeşte despre „concretizarea unui text preexistent“ (punînd un accent crescut pe textul dramatic în sine, în defavoarea indicaţiilor auctoriale). Iar astfel de explicaţii se pot înşira aproape la infinit, în funcţie de epoci, şcoli de gîndire, estetici şi teorii. Iniţiind colecţia „Mettre en scène“ la puternica editură franceză Actes Sud – Papiers, în parteneriat – atenţie! – cu parizianul Conservator Naţional Superior de Artă Dramatică, Béatrice Picon-Vallin (cercetătoare la Centre National de Recherche Scientifique şi o mare specialistă în opera lui Meyerhold) o ia pe un alt drum al inventarierii definiţiilor posibile: cel al traseelor regizorale ale marilor artişti. Francezii Gaston Baty (care a deschis seria, în 2004) şi Antoine Vitez, polonezul Krystian Lupa, rusul Vsevolod Meyerhold, italianul Giorgio Strehler, germanii Matthias Langhoff şi Thomas Ostermeier îşi aduc, fiecare, mărturia unei profesiuni de credinţă: ce înseamnă să fii regizor. O parte – cei încă în viaţă – o fac prin intermediul unor dialoguri, ceilalţi, prin texte pînă acum inedite. Cel mai flamboaiant e tot cel al lui Baty, editat în premieră în 1944, fiind, mai mult decît altele, un exemplu la cald al bătăliilor duse în prima j