Specialitatea retorica a lui Nichita Danilov este scurtcircuitarea extremelor. In fond, nu altceva zice Al. Cistelecan, intr-un fragment reprodus pe coperta a patra a ultimului volum al poetului, Centura de castitate*.
"El practica - arata criticul -, intr-un fel de armonie a exasperarilor, discursuri ce ar trebui sa se excluda unul pe altul ori macar sa se denunte ca incompatibile. Fara sa-si estompeze fondul lor de ireductibilitate si capacitatea de impact inauntrul unei viziuni, aceste tipuri distincte (si adeseori contrare) de discurs nu fac insa decat sa sporeasca tensiunea scripturala din cadrul fasciculei, lasand sa actioneze coerent atitudini nu doar divergente, ci de-a binelea opuse..."
Esential mi se pare in acest proces ca relatia dintre cei doi termeni pusi in ecuatie (discursuri sau imagini) ramane coordonarea, si nu subordonarea. Oricare ar fi fenomenele pe care le asambleaza, Nichita Danilov nu privilegiaza (si, fatalmente, nici nu dezavantajeaza) pe vreunul din ele. De altfel, tocmai aceasta "corectitudine poetica" a facut ca scriitorul iesean sa para uneori mai expresionist decat ardelenii si mai histrion decat lunedistii.
Oricum, subscriind la interpretarea lui Al. Cistelecan, n-o fac fara un mic amendament: cred ca, in loc sa "sporeasca" tensiunea discursului, scurtcircuitarea extremelor e menita, dimpotriva, s-o calmeze. De ce se intampla astfel - raspunsul se gaseste in toate volumele poetului, inclusiv in cartea de fata, care se deschide cu trei moto-uri din Lao Zi si Rudolf Steiner. Doua mi se par elementele definitorii ale acestor fragmente - si, nu mai putin, ale poeticii lui Nichita Danilov: dualismul spiritualist (ideea ca orice materie e doar o forma care ascunde fondul/"spiritul") si omniprezenta vidului ca "substanta" a lumii. Legand acum aceste "premise", nu e greu de observat ca viziunea poetica din Centura
