De 23 de ani, în România preşedinţii au râs: de la Ion Iliescu, al cărui zâmbet larg ajunsese să dea numele ultimului tip de Dacie berlină ieşit de la Piteşti, la hăhăitul strident al lui Traian Băsescu. Pe ici pe colo, mai zâmbeau Constantinescu, Văcăroiu, Elena Udrea, Tăriceanu sau Crin Antonescu .

Sunt un om care de obicei stă în banca lui, dar care e obişnuit să fie întrebat, mai ales când se discută ceva legat de istorie. În ultima vreme, subiectele preferate de prieteni au fost „ce mai e prin Suleyman Magnificul” sau „ce e cu Roşia Montană?”.

Dacă în privinţa primei întrebări, le-am recomandat fie o carte de istorie otomană, fie un „search pe Google”, la Roşia Montană recunosc că m-am blocat. Nu din neştiinţă, nici dintr-o cunoaştere profundă a subiectului ci pur şi simplu, din dezgust. Ce îmi trece prin minte acum, este un citat dintr-un poet:

„Munţii nostri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă..”

După ce vom da Roşia montană, versul va fi valabil doar pe jumătate, că munţii nu vor mai fi ai noştri.

Sincer, mai fac o încercare să-mi ordonez ţiglele pe casă din dorinţa de a închega un răspuns. Dar, din nou, îmi vine să strig ca Ilarion Ciobanu în „Columna”: „Ce căutaţi în munţii noştri?” Iar mă trezesc la realitate şi constat că e posibil ca şi citatul ăsta să fie golit de conţinut: „Or mai fi munţii ai noştri?” Pe hartă, da, încă mai avem Transilvania, dar pădurile sunt de mult cherestea prin Occident, aurul e de mult prin tezaurele vestului, râurile sunt golite de peşte şi infestate cu de toate. Doar cianura mai rămânea, deşi chiar ne-am confruntat cu o alarmă pe Dunăre, din cauza amicilor maghiari.

Reclamele cu „binele” pentru Roşia Montană au înfăţişat categorii de oameni care „prind” la public: o tanti care croşetează ciorapi, un tataie pensionar (în realitate proprietar de pensiuni), un lider de sindicat ca