Acum vreo zece ani, eram profesor la Roma. În Occident, care va să zică. Şi, pe deasupra, la prima ieşire de mai lungă durată în "lumea liberă". Inutil să spun că, de la "faza Dinicu Golescu", trecînd prin "etapa Ion Codru Drăguşanu" şi ajungînd la momentul "Din lumea capitalului" (cum se numea o rubrică din presa comunistă în care Occidentul putred era înfierat, anunţîndu-i-se implacabilul sfîrşit), am parcurs toate procesele mentale ale şocului cultural. Am căscat gura la te miri ce, am intrat în ritmul lor de viaţă, am făcut turism cultural şi turism pur şi simplu, le-am citit ziarele, le-am băut cafeaua italieneşte (adică dintr-o sorbitură, precum ruşii vodca), am suferit cînd a căzut lira la bursă, le-am studiat politica & societatea, am participat şi la mitingurile stîngii, şi la ale dreptei, m-am mirat & enervat de cîte ori i-am auzit lamentîndu-se că n-au autostrăzi ca-n Germania şi securitate socială ca-n Austria ("ehe, nu ştiţi voi ce e-n România..."), în fine, pînă la urmă m-am simţit ca acasă. Am trăit vreo patru ani printre "ei", "în stil occidental", cum ar zice presa română de tranziţie. Pe atunci, Italia era zguduită de scandalul "mîinilor curate", ale cărui efecte se mai văd şi astăzi: finanţări ilegale ale partidelor, spălare de bani, comisioane enorme pentru a favoriza anumite contracte, relaţii cu Mafia şi alte asemenea delicte, de care au fost acuzaţi mai mulţi politicieni de vază, au dus la dispariţia Partidului Creştin-Democrat (principala forţă politică a Italiei postbelice), la punerea sub acuzare a doi foşti premieri şi a mai multor parlamentari, la transformarea radicală a scenei politice. "Bulgărele de zăpadă" al anchetelor a ajuns şi la partidele de opoziţie: Partidul Comunist, deja serios zdruncinat ca urmare a căderii "comunismului real", a avut de înfruntat şi acuzaţiile privind unele manevre dubioase nu doar cu banii primiţi di