Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă.
Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc aiurea), să degustăm nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente. Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă. În această vicioasă înclinaţie, beneficiem de sprijinul nepreţuit al presei, care capitalizează eficient pe seama angoaselor noastre.
Ernst Jünger observase deja, acum câteva decenii, că simpla nevoie de a urmări ştirile de mai multe ori pe zi e un simptom de nelinişte. Antenele, mereu mai numeroase, de pe casele noastre dau peisajului urban aspectul unui chip cu părul măciucă, scuturat de aprehensiuni sumbre.
Evident, nu lumea de azi a inventat frica. Există o istorie a fricii de care s-au ocupat, laborios, o sumedenie de savanţi. De la fobiile Antichităţii la teroarea anului 1000, de la superstiţiile curente la marile texte apocaliptice, dispunem de un enorm inventar al temerilor omeneşti. Unii pretind că după secolul al XVII-lea lumea s-a mai potolit. Ştiinţa a înlăturat, zice-se, panica rudimentară dinaintea stihiilor şi a penumbrelor magice, populaţia globului s-a mai deşteptat.
Nu cred. Vechile spaime au fost înlocuite de unele noi, ba a apărut chiar o specie nouă de frică, numită de sociologi şi psihologi „frica-divertisment". Căutăm frisonul groazei ca pe o plăcere, aşa cum ne pregătim să petrecem o seară agreabilă urmărind la televizor un horror.
Nu e zi să nu fim intoxicaţi de „informaţii" spectrale privind fie realitatea imediată, fie realitatea continentală sau planetară, fie cea cosmică. De mare succes se